"Gaura Neagra"

Probabil ca Mass-Media a inceput sa tipe de bucurie atunci cand a fost "alimentata" cu un nou asa-zis eveniment. Nunta lui Cristi Borcea cu aleasa inimii sale a depasit orice stacheta de grobianism. Oriunde dadeam cu telecomanda de pereti, vedeam "dansul ploii" executat de mire in ciuda suporterilor dinamovisti.

Suporteri care pareau o adunatura de "iobagi" ce se uitau cu jind la masa "marelui nobil" al cetatii. Dincolo de tragi-comicul situatiei, Borcea si noua lui sotie pasesc inainte pe un nou drum, vor face din nou "naveta" Bucuresti-Miami, vor lua la rand insulele exotice, actionarul isi va aprinde in continuare linistit trabucul de la buteliile sale, si se va lauda in fata tuturor ca este cel mai "mare dinamovist" in viata!

In urma lui vor ramane sa planga aceiasi fani fanatici, aceia care vor plati sa isi vada favoritii si la bine si la greu, cu transferuri sau fara, iubirea lor ros-alba va ramane la fel de puternica.

Dinamo risca sa ramana doar cu cei doi caini de pe emblema daca va mai tolera megalomania acestui om, care a introdus acest club titrat intr-o mare gaura neagra, si stim ca de acolo nu mai iese nimeni, nici macar lumina.

Conflictul Ideologiilor

Un meci ce a avut toate condimentele posibile pentru a fi considerat din alta galaxie s-a terminat la fel ca in ultimele intalniri: patetic!

Desi cei mai mari virtuozi ai balonului au reusit sa ne incante cu o prestatie pe masura, meciul s-a sfarsit apoteotic cu "dirijorul" Realului in rolul negativ principal. Gestul de a il lovi pe "Tito" Vilanova face parte deja dintr-o lista lunga plina de "arogante" pe care Mourinho "conducatorul suprem al sporturilor de contact" il face de cand a venit in Spania cu speranta desarta ca suprematia Barcelonei va fi spulberata.

Acesta a ales calea cea mai birjareasca pentru a distruge aceasta suprematie: mai intai prin atacuri mai mult sau mai putin voalate, ironii ieftine, "armarea" proprilor elevi cu diverse procedee "artistice" ce nu au legatura cu fotbalul, si gestul care a distrus definitiv orice urma de moralitate, daca portughezul o mai detinea, este gestul prin care vroia sa arate ca Messi si Dani Alves "miros" a nespalati.

Desigur ca cei doi "put" de un pur talent o stie toata lumea, probabil ca nici Jose nu mai detine dubii dupa acest meci, dar nu vi se pare cunoscut acest gest de mahala? nu degeaba "specialul" este prieten bun cu un alt mare "special" al impresariatului romanesc Giovanni Becali, un veritabil detinator de "flegme" si gesturi de proasta crestere cu predilectie la adresa jurnalistilor Grigorie Cartianu si "Manolo" Terzian.

Cine se aseamana, se aduna, nu degeaba suntem plini de proverbe cand e vorba de firea umana. Purtarea celor de la Madrid are si circumstante atenunante, cand prinzi Barcelona in cel mai slab moment posibil si nu reusesti sa o bati, frustrarea atinge cote paroxistice, daca nu acum, atunci cand? in luna noiembrie cand catalanii sunt in deplinatatea fortelor si a formei fizice?

Pe de alta parte e de plans situatia paradoxala la care a ajuns un club ca Real Madrid, plin de merite sportive dar ramas cu o gaura neagra imensa dupa pierderea "galacticilor" Zidane & Co. care a ajuns sa "cerseasca" castigarea trofeelor prin orice mijloc posibil, luand la carma sa un om lipsit de scrupule si care isi prezinta fiecare realizare doar in interes personal.

Diferenta dintre antrenorii celor doua mari rivale este filosofia si caracterul acestora, daca Pep va ramane in istorie ca un ideolog al filosofiei clubului sau, Jose va ramane doar un simplu "vanator" de trofee la echipele unde a activat. Spiritul de a apartine unei comunitati, unei stari de spirit ii este necunoscuta lui Mourinho care va pleca candva de la Madrid fara urme de regret, asta va trebui sa inteleaga fanii acestui club, fara a avea sentimente pornite din adancul inimii pentru respectiva echipa, un antrenor nu va putea castiga dragostea si respectul suporterilor niciodata. Doar prin bani si prin legatura unui contract nu inseamna ca faci parte deja din istorie, acest loc, trebuie sa il castigi, de cele mai multe ori cu pretul de a fi umil si muncitor, etape peste care antrenorul portughez sare cu nonsalanta.

"Puzzle" mortal

Cel mai mediatizat transfer al ultimilor ani, revenirea "fiului risipitor" Cesc Fabregas pe Camp Nou s-a produs in sfarsit astazi.

Mutarea ce era asteptata cu sufletul la gura de intreaga suflare blaugrana a avut loc dupa 3 ani plini cu episoade care pareau sa faca parte dintr-un serial interminabil. Serial cu accente melodramatice inspirate din telenovelele sud-americane. Fabregas isi vede visul cu ochii, revenirea in marea familie catalana, de unde nimeni nu mai credea posibil un "come back".

Anuntul oficial va fi facut de abia luni, pentru a nu "agita apele" inainte de primul meci important al sezonului pentru Barcelona, prima mansa a Supercupei Spaniei cu marele dusman de moarte din Madrid.

Desigur despre acest caz a curs rauri de cerneala, aceasta mutare nu mai mira pe nimeni, a fost un film plin de rasturnari spectaculoase de situatie, care te-a tinut mereu in suspans dar care spre final a devenit previzilbil si plictisitor pentru oricine.

Cesc nu a venit la Barcelona ca titular batut in cuie, dar nici rezerva de lux. Pentru privitorii ghiftuiti de bere ai ligii lu' Mitica care nu sunt pusi la curent decat cu miscarile "manageriale" ale patronilor mediocri, acest lucru ar parea ciudat. Obisnuinta majoritatii microbistilor romani care vad doar 11 jucatori batuti in cuie si restul de umplutura, ar cataloga acest transfer ca unul neinspirat din partea unui jucator ce a fost multi ani de zile stimat si respectat la Arsenal Londra.

Barca este un mecanism care are nevoie mereu de piese inedite, inainte de al condamna pe Fabregas cu lustruirea bancii de rezerve, trebuie sa intrebam un om acolo cu o gandire de metronom: Pep Guardiola. Care a amintit inca de la debutul sau de "piesa" lipsa, de care avea nevoie pentru a completa acest "puzzle" mortal de pase.

Aceasta "piesa" a venit cam tarziu ce-i drept, dar niciodata nu este, mai ales cand exista o dorinta enorma din partea ambelor parti pentru a se completa reciproc.

"Succesul" in Romania

Succesul in Romania, depinde de un singur lucru, daca sti sa il faci bine, reusita este garantata

"Socios" de Romania

Oare cand parerile suporterilor romani vor conta cu adevarat in vietile echipelor favorite?

Desigur, atata timp cat fotbalul romanesc esto doar "creditat" si nu investit, nu o sa vedem asta niciodata. Cel care "baga" bani, are drepturi depline asupra jucariei sale, va suna cunoscut acest principiu?

Se aplica cu succes in liga noastra mioritica unde fanii romani sunt doar pe post de "figuranti" pe stadioanele din Romania. Atata timp cat sunt cuminti, aplauda echipa favorita, canta si nu cer de mancare, este totul perfect pentru "creditorii" acestui fotbal.

Problemele apar atunci cand acesti fani isi mai striga si ei nemultumirile, cand dorintele lor nici macar nu sunt auzite. Atunci cand acestia platesc un bilet sau abonament au dreptul macar intr-un mod civilizat sa isi exprime indignarea fata de managementul defectuos al conducerii clubului respectiv.

Dar la noi ca la nimeni, probabil ca daca vei vorbi vreodata cu Becali, Borcea sau Copos desprea notiunea de "socios" te va intreba daca este un nou tip de branza, dans sau afacere, nicidecum de dorinta fanilor de a participa activ in viata echipelor mult iubite.

Doar la Petrolul Ploiesit am vazut o asemenea initiativa, destul de timida ce-i drept, dar poate fi un inceput. Cand vor intelege acesti patroni ca doar fanii cunosc cel mai bine ce are nevoie clubul lor si nu altcineva atunci fotbalul romanesc va renaste.

Atunci cand echipele din Romania vor prelua la nivel de suporteri modelele "socios" ale Benficai macar, ca sa nu mai vorbim de cei doi granzi Barcelona si Real, atunci cu siguranta liga lu' Mitica va intra pe un fagas normal, cu relatii normale intre fani si conducere.

Batrana Doamna

Vom mai boci multa vreme dupa Messi si ai lui? Probabil ca vor trece si aceste preliminarii fara a se intampla ceva notoriu si noi tot cu lacrimi in ochi vom fi. Ne plangem de fapt trecutul, suntem ca o femeie trecuta de prima tinerete, plina de riduri care privindu-se in oglinda nu-i vine a crede ca nu mai atrage pe nimeni.

Incercam sa strigam disperati si sa readucem aminte lumii ca insusi zeul Maradona, candva ne-ar fi platit el insusi poate pentru un meci cu nationala noastra.

Desigur referirea e strict legata de generatia de aur, generatie care ajunsese sa ocupe locul 3 in clasamentul FIFA in anul de gratie 1997. Acum totul ni se pare ca face parte dintr-un trecut indepartat, vremuri de poveste, cu feti-frumosi ce cresteau intr-un an cat altii in 10.

Acum nimeni nu ne mai baga in seama, am ajuns adversar de lux doar pentru inginerii de la San Marino, doar aceia isi mai amintesc ce femeie cocheta era echipa Romaniei odata. Am ajuns sa traim din amintiri si asta fix din vina noastra. Suntem condamnati sa traim vesnic in trecut si sa credem orbeste ca asta ne ajuta si in prezent.

Am ajuns sa "investim" doar in fotbalisti straini de o calitate indoielnica, interesati doar de la ce banca isi pot ridica salariul cu destule zerouri in coada si de tineri "zburdalnici" ce dau fuga in discoteca, plictisiti de povestile "batranei"nationale, care motaie linistita pe scaun, visand la vremurile cand era o doamna de lux in inalta societate.

Viata noastra este un mare "Why"

Nu vom afla niciodata daca omul, insusi fiinta umana superior-rationala, isi va descoperi vreodata asa zisul "rost". Mereu ne intrebam, ce facem? de ce facem? si mai ales oare de ce e bine sa procedam asa?
Desigur nu vreau sa raspund la niste intrebari existentialiste pe care nici marii intelepti ai acestei omeniri nu au reusit inca sa raspunda. Ma aflu intr-un moment de cumpana, sunt clipele alea in care te bantuie o serie de intrebari mai ceva ca "Fantoma de la opera".
Unul din cei mai buni prieteni ai mei a murit cu aceste intrebari in coltul buzelor, mereu stateam la suete filosofice,si incercam macar sa gasim un raspuns dat de altii, de fiecare data, parca, ne intorceam de unde am plecat.
Era genul rebel, care cateodata nu-i pasa deloc de existanta sa, traia intre vis si realitate, ma intreba mereu...."Mihai, tu sti oare de ce ne luptam noi, aici pe pamant? si de ce trebuie sa o facem?"
Deseori ii raspundeam cu lehamite sau cu o miscare voluntara din umar. Ii admir pe oamenii care se framanta pentru niste ganduri, cu totul diferite, decat a mulor oameni obisnuiti, si chiar a parintilor nostri sau al oricarei rude. De cate ori nu ati auzit din gura celor care v-au dat viata, intrebarile astea gen: "Ce mancam azi?"; "Cum o sa fie azi la servici?" etc.
Fara a minimaliza importanta intrebarilor cotidiene, totusi toti acesti oameni nu se intreaba, de ce trebuie sa faca toate astea? care ar fi scopul final, al tutoror acestor fapte?
Sunt totusi o serie de oameni si chiar in familia voastra, ii gasiti, care va vor raspunde foarte simplu, la toate acestea, fara sa isi bata capul cu ele. Pentru ca asa trebuie, ca asa ne cere societatea, ar spune ei....si eu atunci m-as transforma intr-un veritabil copil "why" dar de ce trebuie? Ca sa murim intr-o zi si iarasi intervine "why-ul".
Nici macar nu stim de ce ne indreptam intr-o directie in viata, pentru ca ne place, automat ar veni raspunsul, dar why? Si tot asa cu intrebarile pana ajung la mama "why-urilor".