Din pacate si aseara am ajuns prea tarziu acasa, fara sa vreau, am neglijat din nou pe toata lumea, m-am apucat de o treaba destul de "dubioasa", nu prea are rost sa spun acuma ce anume, poate la momentul potrivit, ideea e ca ma lupt cu incertitudinea, dusmanul meu de moarte, m-am lovit de niste probleme noi, cu care, de abia, am facut "cunostiinta". M-am simtit inchis si neajutorat in aceasta saptamana, totusi, culmea, perspectivele sunt bune, banii o sa vina, sa spunem una din problemele existentialiste bifate, mai ramane dragostea, totusi hai sa nu zic hop pana nu sar gardul. Responsabilitatatile incep sa ma tina strans de mana, totusi nu vreau sa par prea radical, inceputul e mai dificil, ca oricare altul de altfel. Sper sa nu ma uitati, timpul meu va fi limitat drastic de acum incolo, si ca sa stiti ca am ramas acelasi Mitza, va arat un videoclip ce face furori pe internet in aceste zile, numai bine va doresc!
Revin pe aici cu cateva vorbe, nu s-a intamplat ceva in mod deosebit, asa cum de obicei imi fac aparitia pe blog, nu vin niciodata ca sa banalizez cu filmulete "unvelible" si nici sa fac politica, exceptiile confirma regula. Sunt de altfel doua chestiuni comode oricarui cititor. De ce sa ma fac simplu? inca de cand eram un junior si imi scriam jurnalul, visam la o noua limba scrisa si conceputa de mine. Desigur in primul rand principalul motiv era unul practic, nedesconspirarea cuvintelor desuete din memorii si intelegerea lor sa apartina doar autorului. In practica, inventarea unei noi limbi nu este o simpla "reteta", adaugi niste ingrediente, multa dragoste si dupa 5 minute lasate sa fiarba in suc propriu, iese la lumina capodopera. Ar fi incalificabil de simplu, desi dupa atatia ani, daca deschid jurnalul, sunt intampinat de o ceata densa, cuvintele imi suna vagi, ideile vin greu, zici ca e un scenariu scris la o cafea, in joaca. Mi-am dat seama ca am atins primul scop, adnotarile imi sunt si mie indescifrabile, mai degraba acum trebuie sa i-au lupa din dotare si sa ma transform intr-un "Champollion" modern, expert in traducerile "hieroglifelor" scrise de vechiul meu stilou negru, pierdut astazi, undeva prin negura sertarelor biroului. Mi-am dat seama atunci ca totul se rezuma la niste copilarii fara fond. Debitam banalitatii si aberatii cu carul, in plus eram si indragostit, lucruri care aparent par amorfe, dar unite la un loc, fac loc unei aure speciale la care nici nu visau vreodata.
Probabil in mandria lor acum se cred niste sticle vechi de vin pline de noblete si har, care prin simpla deschidere a dopului, produc impresii de tot soiul. Iarasi fac ce fac si complexitatea ideilor imi tin companie, asta sunt eu,bun de "Dilema Veche" vesnic iubitor de cuvinte, sorbite cu calm si multa placere la lumina veiozei mele. Totusi nu imi dau seama de ceva... sunt cu lectura la un capitol aparte, imprejurarile prin care am cunoscut-o pe Ea, din creatia acelor idei nu iese la iveala palpabilitatea sentimentelor, cu alte cuvinte nici macar pe mine nu ma face sa tresalt de emotie cand citesc acele fraze, dar pe altul care nu a participat de nici un fel la actiunea acelor timpuri. Am fost prea simplu, nu am dat nici un fel de culoare sentimentelor pe care le-am purtat atatia ani pentru aceea Persoana. Cred ca toate lucrurile consemnate in jurnal erau invaluite cu o doza de naivitate, necesara de altfel varstei aceleia. Desi daca stau bine sa ma gandesc, nu aveam de unde sti cum vor decurge lucrurile, cine ar fi stiut ca atunci ar fi fost singura situatie in care eu si dragostea vom fi prieteni, legatura speciala dintre noi s-a rupt atunci cand mi-am dat seama ca aberatiile de tanar indragostit nu imi vor fi de folos decat la inchis usi in nas, De atunci i-am pus capat jurnalului, intrasem in lumea viselor, a iluziilor desarte, o pierdusem pe Ea definitiv...de ce oare? cred ca nici o intoarcere propriu-zisa in timp a subsemnatului nu poate elucida adevarul.
Deseori credeam ca monopolizez realitatea, ca pot jongla cu ea, asa cum imi doreste inima. Tot atunci credeam ca iubirea in sine e ceva ce il poti gasi la orice "magazin" de vise, Timpul a trecut memoriile s-au incheiat, dragostea si-a luat talpasita din viata mea, au trecut aproape 4 ani...nu am mai reusit sa ma indragostesc vreodata, dupa aceea a fost doar un sir monoton de incercari nereusite, dar am impresia ca m-a intrebat un "feelling" ceva azi? Aloo, domnu' cand ai de gand sa....? hmmm nu te intreaba nimeni, doar niste pitici din creier. Inchid si ultima fila...parca am mai vazut pustii astia undeva?! Sigur va regasiti si voi printre ei.
Cand simti grijile apasatoare ca o menghina uriasa, presandu-ti tamplele, e clar ca nu mai poti gandi limpede. Totul vine si te urmareste ca o haita infometata de lupi, daca pana acum am stiut intodeauna sa le evit capcana, acum simt de parca am ajuns la capatul tuturor posibilitatilor. De doi ani incoace ma mint singur si incerc sa evit contacul cu realitatea, construindu-mi un univers paralel, zambitor, teatral si plin de iubire. Pentru mine a existat intodeauna o alta dimensiune, din care dragostea, prietenia si sociabilitatea erau elemente prezente in cel mai profund mod cu putinta. Din pacate, totul este o iluzie si simt cum zilnic edificiul construit cu atata migala se prabuseste ca un castel de nisip. Sistemul meu de auto-aparare se topeste ca o lumanare ajunsa la final, a trecut deja destul timp de cand mi-am propus ca acest stabiliment construit si fortificat de mine sa fie doar unul temporar. Insa nimic nu mai ma poate salva din gaura neagra spre care ma indrept, nici macar speranta care a incercat in toti acesti ani sa fie unicul lucru pe care ma pot baza din realitatea atemporala. Nu imi pot da seama unde "s-a rupt filmul", multitudinea de clisee cu care am fost bombardat in acesti 2 ani m-a acaparat total, "Lasa ca o sa fie bine"; "lasa ca o sa intalnesti persoana potrivita", toate acestea servite cu intentii din cele mai bune, au avut un efect invers, distrugandu-mi orice urma de aparenta. Privesc totul cu o detasare neputincioasa, nu mai stiu pe ce drum ma aflu, daca o mai pot lua de la capat, sau daca merita sa incerc salvarea acestei cai. Realitatea cruda m-a invins, pentru prima oara simtul gustul amar al infrangerii, nimic bun nu se mai arata la orizont, durerea si intunericul ma acapareaza incet dar sigur, pana si speranta ma parasit ca o tarfa ce si-a terminat "programul". Zi de zi mi se servesc portii dureroase de "realitate", ma simt imobilizat ca intr-o camasa de forta, nu le mai pot pune impotrivire nici macar cu gandul, medicamentul dureros ma sufoca....oare cat mai pot rezista? Mi-este teama ca doar singuratatea, care mi-a fost tovarasa atat amar de vreme, mai ma tine de mana si ma incurajeaza pana cand moartea va matura orice urma de existentialitate.
Mi-as dori sa se potriveasca sufletului meu aceasta piesa, pe care o ascult incontinuu de ceva timp incoace, incat nu m-am mai putut stapani sa nu o postez aici.
Supercampioana lui Guardiola şi-a construit în timp un stil inconfundabil şi imparabil, ajuns acum la apogeu. Cel mai bun fotbal din lume. Des auzită în ultima vreme, această expresie poate fi înlocuită cu un singur cuvînt: Barcelona. Situaţia nu-i deloc forţată. Cu un sistem pe care l-a perfecţionat an de an, formaţia "blaugrana" a ajuns acum la un nivel neatins vreodată de altcineva. Jocul său de pase a devenit letal pentru adversar, printr-o fascinantă circulaţie a mingii. Nici un mecanism defensiv nu-i rezistă, fiecare sfîrşeşte demontat. Wenger a incercat "sa se inspire de la Mourinho si Cîrțu, Arsenal a bagat "autobaza" in poarta si a sperat la o minune, insa zeul fotbal te pedepseste daca joci teatru, Barca si-a subjugat adversara cu o usurinta dezarmanta, furia catalana s-a aratat in toata splendoarea ei, aceasta minunata echipa a transformat lupta intr-o joaca din care au rezultat faze incantatoare si multe goluri. Nu sîntem perfecţi", susţine Guardiola. Maşinăria creată de el, ajutată de o mişcare tactică sublimă, tinde însă spre perfecţiune. Cum a ajuns aici? Tot Pep precizează: "Cu multă muncă, ambiţie şi inovaţie".
MODULUL
4-3-3 transformat în 3-4-3 Barcelona continuă să redefinească sistemul 4-3-3. De obicei, porneşte meciul cu acesta, dar îl foloseşte în special cînd mingea se află la adversar. Cînd deţin posesia, oamenii lui Guardiola trec rapid la 3-4-3 prin avansarea la mijloc a celor doi fundaşi laterali, combinată cu retragerea "închizătorului" Busquets. Ultima aşezare îşi are originea în vechiul 3-2-2-3 implementat în anii '30 de tehnicianul englez Herbert Chapman.
GOLUL
Reuşite din toate poziţiile Echipa marcheaza o multime de goluri fara a juca cu vreun "varf" de careu. Explicaţia: cedarea lui Ibrahimovici la Milan o favorizează. Fără acesta, Messi a primit mai multă libertate de mişcare, iar în spaţiul lăsat liber de suedez atacul devine colectiv. De la mijloc în sus, fie că-i vorba de Xavi, Iniesta ori Villa, toţi "desenează" şi pot apărea la finalizare.
JOCUL
Triunghiuri, rotiri şi pase din prima Cu presing timpuriu şi defensivă avansată, Barca îşi supune rivala mişcîndu-se mult în teren. Elevii lui Pep alternează repede jocul de pe o parte pe alta a gazonului prin continue "rotiri", cu diverse variaţiuni ce creează superioritate numerică. În rolul "liantului" dintre flancuri intră Lionel Messi. Se apelează la "triunghiuri" în care este implicat cîte un om din fiecare compartiment, punctul terminus fiind în general omul din ofensivă.
"Toţi sîntem conştienţi de privilegiul de a avea şi a vedea această echipă" Josep Guardiola, antrenor Barcelona
"Pentru Barcelona, nu există cuvîntul imposibil. Deasupra noastră este numai cerul" Dani Alves, fundaş Barcelona
36 de metri e lungimea medie a Barcelonei (cea mai scurtă din Europa), ceea ce favorizează pasele scurte şi presingul
12 ocazii pe meci îşi creează, în medie, Barcelona
Mai mici, mai uşori, mai buni Guardiola nu mizează pe fizic. Jucătorii săi sînt "piticii" Europei, dar ei au alte calităţi care transformă Barcelona în echipa cea mai spectaculoasă şi, de ce nu, cea mai bună din lume. Aptitudinile care fac diferenţa sînt patru: 1. Tehnica; 2. Participarea tuturor jucătorilor la manevre; 3. Agilitatea; 4. Rapiditatea pe spaţii reduse.
M-am întors în timp acum câteva zile, când am vizionat niște poze din liceu, parcă mă despart mulți ani lumina de atunci, s-au schimbat foarte multe lucruri în viața mea, unele cu o viteză uluitoare, altele doar dau această senzație. Nostalgia ma învăluit imediat, deseori am autocontrolul unui om care știe foarte bine să își stăpâneasca orice fel de sentiment, însă nu pot rămâne rece când mă gândesc la năzbâtiile de atunci, acum chiar pare să-mi fi venit mintea la cap, deși chiuleam pe rupte, am știut întotdeauna să mă fac plăcut de profesorii importanți, îndeosebi conducerea școlii. Știu doamnă directoare că ați ținut la mine, chiar dacă nu meritam mereu, a fost întotdeauna un paradox să îmi dați notă maximă la purtare deși nu aceasta vă era dorința și chiar de nu mi-a plăcut niciodată matematica predata de dvs, tot am reușit să o scot la capăt, vedeți, am fost sincer mereu, și nu îmi voi ascunde niciodata admirația profundă pe care o voi avea mereu față de fosta mea profesoară de limbă română, datorita ei m-am îndragostit iremediabil de jurnalism, și de ceea ce îmi doream să fac în viață. Anii trec, cu toții am fredonat măcar o dată, ascunzându-ne lacrima ce stătea să cadă, celebra piesă: "Anii de liceu" devenită deja hit național pentru toți liceenii români. Dar ce mă intrigă personal este faptul că toți compozitorii români au uitat complet de anii din facultate, chiar să nu fi însemnat nimic pentru nici unul? poate pentru mulți a fost o simpla etapă din viață, însă pentru mine va însemna mereu ceva special: oameni deosebiti, lucruri noi si utile descoperite în timp și valabile pentru tot restul vieții. Eternitatea s-a născut la sat spunea marele Lucian Blaga, personal cred că s-a născut aici în facultate. Sper că nu sunt singurul care crede asta, deși în aceste clipe mă încearca un sentiment de regret pentru aceste câteva luni din ultimul an universitar.
Nu am început niciodată ceva, fără să termin altceva, cursul gândurilor ce cad de-a valma ca niste stropi de ploaie agasanți ce nu mă lasă să respir. Sunt parcă secat de amintiri, privind dintr-o existență searbădă toate acele lucruri care cândva mă făceau să privesc zâmbetul ca pe o parte vitală vieții. Ideile mă chinuiesc, trecutul melancolic se evaporă sub respirația unui viitor amenințător. Vremurile se schimbă, nu mai există nici măcar nimicul care reușea într-un fel sa umple golul unei existențe cotidiene ce nu depașea niciodată sferele normalului, firește, cu toții, tânjim la glorie, la victorii răsunatoare asupra tuturor grijilor, însă ca să reușești îți trebuie ceva mai mult dcât minte și speranță. Nu trebuie să crezi orbește în ceva, relativitatea faptelor iți demonstrează că va exista întotdeauna o doză de hazard și surpriză, nu mai poți fi sigur de nimic, acum ești, dar mai poți fi sigur că e așa peste cinci minute? Am constatat cu stupoare că și prietenia este un concept ce nu face excepție de la regulă, poate că nu am făcut din asta un obiect de studiu, dar în timp vei afla că totul face parte dintr-o "piesă de teatru" cu final neașteptat. Trecutul a avut "prieteniile lui"; prezentul vine să le completeze dar viitorul le va spulbera pe toate, nemilos, ca un zeu suparat pe creația sa. Nu vă întrebati de ce...nu are rost, există doar două lucruri peste care nu se va așeza aversiunea vreunui dușman nevazut: dragostea și moartea.
