martie 12, 2011

Totul a fost o iluzie

Cand simti grijile apasatoare ca o menghina uriasa, presandu-ti tamplele, e clar ca nu mai poti gandi limpede. Totul vine si te urmareste ca o haita infometata de lupi, daca pana acum am stiut intodeauna sa le evit capcana, acum simt de parca am ajuns la capatul tuturor posibilitatilor.
De doi ani incoace ma mint singur si incerc sa evit contacul cu realitatea, construindu-mi un univers paralel, zambitor, teatral si plin de iubire. Pentru mine a existat intodeauna o alta dimensiune, din care dragostea, prietenia si sociabilitatea erau elemente prezente in cel mai profund mod cu putinta. Din pacate, totul este o iluzie si simt cum zilnic edificiul construit cu atata migala se prabuseste ca un castel de nisip.
Sistemul meu de auto-aparare se topeste ca o lumanare ajunsa la final, a trecut deja destul timp de cand mi-am propus ca acest stabiliment construit si fortificat de mine sa fie doar unul temporar. Insa nimic nu mai ma poate salva din gaura neagra spre care ma indrept, nici macar speranta care a incercat in toti acesti ani sa fie unicul lucru pe care ma pot baza din realitatea atemporala.
Nu imi pot da seama unde "s-a rupt filmul", multitudinea de clisee cu care am fost bombardat in acesti 2 ani m-a acaparat total, "Lasa ca o sa fie bine"; "lasa ca o sa intalnesti persoana potrivita", toate acestea servite cu intentii din cele mai bune, au avut un efect invers, distrugandu-mi orice urma de aparenta. Privesc totul cu o detasare neputincioasa, nu mai stiu pe ce drum ma aflu, daca o mai pot lua de la capat, sau daca merita sa incerc salvarea acestei cai. Realitatea cruda m-a invins, pentru prima oara simtul gustul amar al infrangerii, nimic bun nu se mai arata la orizont, durerea si intunericul ma acapareaza incet dar sigur, pana si speranta ma parasit ca o tarfa ce si-a terminat "programul".
Zi de zi mi se servesc portii dureroase de "realitate", ma simt imobilizat ca intr-o camasa de forta, nu le mai pot pune impotrivire nici macar cu gandul, medicamentul dureros ma sufoca....oare cat mai pot rezista? Mi-este teama ca doar singuratatea, care mi-a fost tovarasa atat amar de vreme, mai ma tine de mana si ma incurajeaza pana cand moartea va matura orice urma de existentialitate.

4 comentarii:

  1. eh macar nota daca ma salva:P:) multumesc mult:P

    RăspundețiȘtergere
  2. Lasa frate ca trec odata pe la tine, iesim la o vorba(sau bere) cum faceam amandoi in liceu cand chiuleam pe la muzeu si o sa vezi ca totusi viata nu e asa de neagra si coltoasa precum pare. Si eu am fost asa si slava Sefului ca mi-am intalnit actuala prietena. Chiar asa, cand esti liber?

    semnat: Manta

    RăspundețiȘtergere
  3. si maine, chiar aveam de umblat cu niste acte, poate vrei s imi fi insotitor

    RăspundețiȘtergere