aprilie 27, 2011

Mi-e dor...










Ma gandeam ca asta e de abia inceputul invaziei grijilor mele, vor navali ca niste migratori barbari si nu se vor opri pana nu vor dobori edificiul vietii mele. Copilaria, acel paradis pierdut de orice "Adam si Eva" muritor, nu avea cum sa ma ocoleasca si pe mine...oare unde imi sunt dulcile vacante la bunici?....pe un picior de plai, pe o gura de rai....tocmai vazusem niste poze personale din acea perioada, din pacate nu sunt de o calitate buna, pentru a le putea posta aici dar am cateva cu peisajele, fauna si flora acestor meleaguri., insa pentru inceput vreau sa desenez in cuvinte, emotiile, peisajul minunat si o buna parte din parfumul acelor zile caniculare de vara.
Satul bunicilor mei asezat chiar in inima Baraganului, acolo unde eternitatea are locul ei asigurat, desi si aici tehnologia moderna a inceput sa isi faca de cap, va avea intotdeauna pentru mine un aer special...nu pot uita "lunca" cea verde cu mici delurete ce alunecau lin si te indemnau spre visare, santurile sapate din vremea celui de al doilea razboi mondial, peste care pasteau linistite bovinele...troita alba cu inscris latin ce ma fascinat mereu, infipta chiar in mijlocul pasunii si despre care batranii satului spuneau povesti care mai de care mai infricosatoare, pierdute undeva in negura istoriei, istorisiri cu si despre soldati morti, transformati in moroi, ce te faceau noaptea la auzul ceasului cu cuc, ce batea ora fixa sa te cutremuri si sa ridici patura peste cap de frica.

Nu pot uita pasarile bunicii, de care imi facea mare placere sa am grija, cand bunii erau plecati, mustele ce zornaiau lenese la soare in spatele casei, acolo unde faceau "echipa" cu Coliba Unchiului Tom sau Tartarin din Tarascon, cartile copilariei mele. Acolo aveam o bancuta facuta de bunicul, cand ma asezam stiam ca parasesc de bunavoie aceasta lume si intru in cea a muschetarilor, a fetilor-frumosi, a sclavilor negri...stiam ca totul era un vis devenit realitate, meditam cu ochii mintii la acele lumi de basm, privit cu duiosie de Roibu, calutul nostru drag cu coama mandra de print venetian.

Painea calda iesita din cuptorul de pamant al bunicii...stelele si libelulele ce pareau unite pe cerul senin al noptii, atunci cand mancarea sforia linistita sub focul facut din coceni de porumb sau lemne, mirosul mancarii aparte si nerabdarea care imi gadila narile si imi facea ca timpul petrecut cu mingea mea din cauciuc sa para o vesnicie. Vecinele care ma deochiau des si care imi aduceau bunatati facute in casa...doar eram rasfatatul lor!

Capita de fan ce parea ca nu se termina niciodata, sau hambarul plin cu bunatati pentru animalele din ograda, bicicletele dragi ale bunicului, toate astea au insemnat un paradis candva...pierdut din pacate pe vecie....
Bicla cea rosie cu care ma plimbam prin sat, zace undeva mancata de rugina vremurilor, animalutele din curte, ma privesc ca pe un strain...pana si bunica nu mai ma vede cu acea duiosie caracteristica...acum "pusiorul" a crescut mare, asteapta cu totii invitatie de nunta din partea mea...televiziunea prin satelit e o prezenta deja banala, bunicii folosesc mobilele...pana si verisorul meu cel mic, foloseste DVD-playerul cu o usurinta dezarmanta...nu mai e nimic din ce a fost...farmecul a disparut, din an in paste mai trec pe acolo...simt ca nu mai ma regasesc deloc in aceasta noua lume "violata" de globalizare. Mi-e dor....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu