Primul transfer al lui Hagi

A doua zi, insotit de colonelul Vasile Popescu, care facea parte din biroul sectiei, "Sfinxul" era la Snagov, la baza de pregatire a "Luceafarului". "Costica, ai vazut ce ne-a facut Hagi?", l-a intrebat direct Alecsandrescu. "Eu ti-am spus, dar n-ai vrut sa ma crezi". "Lasa asta, l-ai convins sa vina la noi?". "Mai, omule, e cam indoit. Ii e teama ca nu va fi titular. Cred insa ca o sa-l faca sa zica da. Ii e frica de armata si i-am explicat ca decat s-o faca pe campul de instructie cu ranita in spate, mai bine pe terenul de fotbal cu mingea la picior".
Toma nu vorbise prostii. Afland ca Marcel Pigulea, colegul lui, tragea de Gica sa-l duca la Sportul, a amplificat presiunile si in cele din urma a reusit. Peste numai o saptamana, adus valvartej de "nea Costica", Hagi dadea ochii cu comandantul clubului Ion Aurel. In sala de consiliu din Plevnei, fara prea multe parlamentari, generalul Gomoiu, devenit presedintele CNEFS, ii citea jucatorului ordinul semnat de ministrul Olteanu prin care era facut plutonier major. Nu pe loc, ci abia din vara lui 1983, cand Gica isi ispravea liceul si urma sa fie cooptat in lotul Stelei. "Mai, baiatule, daca esti hotarat, semneaza acuma si in iulie te prezinti la pregatirile echipei!", i-a spus Ion Aurel. Gica oscila. De mic, visul lui era sa joace la Steaua. Tinea cu Steaua inca de pe vremea cand, vrajit de fentele lui Iordanescu si pasele lui Dumitru, isi scria numarul 10 pe trening, iar sub el desena cu creta colorata emblema militarilor. Acum putea sa ajunga acolo unde visa. Numai ca in cap ii rasuna parca mai tare indemnul ferm al lui nea Iancu: "Gica, tu trebuie sa faci o facultate, sa te realizezi ca om, ca sa nu ne fie rusine cu tine cand vei fi mare. Viata e grea, tata". Mirajul Stelei era imens, asa ca Gica puse mana pe pix si iscali.

Tata hotaraste

"Pustiule, vrei sa joci la Steaua?". Belo nici nu apuca bine sa se aseze, ca Alecsandrescu intrase deja in subiect. "Pai, eu vreau, cum sa nu vreau, dar tata..." Batranul nu dorea ca baiatul lui sa ramana in Capitala. Il vedea jucand in Banat, ca sa fie mai aproape de casa. Ca sa vina sa-l vada mai des. Nu il speria tumultul vietii din Bucuresti, pentru ca stia ca feciorul sau era mai cuminte ca o fata, ci dorea sa-i fie alaturi. Fara acceptul tatalui, Miodrag, care era inca minor, nu putea hotari. "Bine, dar tu sigur vrei?", continua Alecsandrescu, iar cand pustiul ii mai spuse o data, fara sa ezite, ca da, nea Ion ii asternu o hartie in fata si-l puse sa semneze.
Peste numai cateva zile, "Sfinxul" se afla deja in masina, alaturi de colonelul Popescu si de nea Vasile, soferul, cu destinatia Socol. Petru Belodedici parea la inceput de neinduplecat. Dupa discursul colonelului, punctat cu interventiile la obiect ale lui nea Ion, batranul se mai inmuie. "Domnule, Armata e o institutie serioasa. Baiatul dumitale a facut scoala profesionala la Electroaparataj. Noi il vom ajuta sa termine si liceul, la seral, va primi grad de sublocotenent la inceput, va locui intr-o camera in cantonamentul de la club, va avea masa asigurata si salariu. In plus, nu va mai face armata in tunica, ci in echipament sportiv. O sa vedeti ca va ajunge mare". Dupa o ora de discutie, Petru Belodedici semna toate hartiile pe care le avea in fata, iar din primavara lui 1982 baiatul lui era legitimat la Steaua. Acolo unde avea sa intalneasca toti idolii lui din copilarie: Iordanescu, Iordache, Stoica, Florin Marin, "La primul antrenament, la care erau peste 30 de jucatori, ma fura peisajul. In loc sa ma concenctrez sa pasez cum trebuie, eu ma holbam la starurile de atunci ale echipei", isi aminteste azi Belo. Peste cativa ani, locul lor avea sa fie luat de un pusti inalt si subtirel, care, intovarasit de minge, copiase parca in locul lui unduirile mladioase ale Dunarii in drumul ei spre Cazane.

Caprioara!

Dupa o zi intreaga in care condusese doua antrenamente si alergase la Inspectoratul Scolar pentru a rezolva cateva situatii ale elevilor care se pregateau la "Luceafarul", Costica Toma era istovit. Nu vedea in fata decat patul, mai cu seama ca a doua zi trebuia s-o ia de la capat. Ar fi vrut sa-si arunce hainele in cuier, sa faca un dus si sa plece mai repede pe taramul viselor, dar de mult timp ceva il rodea. Trebuia neaparat sa ia legatura cu prietenul lui, Alecsandrescu. Timpul presa.
"Ioane, nu te tin mult, ca sunt frant, s-a auzit vocea lui Toma in aparat. Stii ca ti-am zis eu acum vreo luna ca am un pusti bun pe care nu trebuie sa-l scapi". Alecsandrescu avea mare incredere in ochiul fostului sau coleg din marea trupa a CCA. Nu se inselase nici cand il recomandase pe Iovan si Balint. Asa ca lua un pix si incepu sa noteze. "Cum zici ca-l cheama?". "Fi atent, ca nu-i usor! Be-lo-de-dici. Miodrag Belodedici". "Costele, tu glumesti? Ce nume-i asta?". "E sarb omule, de pe la Moldova Noua" "A, pustiul ala de joaca libero la tine, nu? Da, da, da, bun baiat". "Vino neaparat maine sa-l vezi. Avem un meci amical. Dar sa nu-ti faci alt program, ca daca-l pierzi pe asta faci o mare greseala. Dinamo si Craiova se intereseaza de el".
A doua zi, pe la 11, Alecsandrescu nu-si facuse inca aapritia la terenul din complexul "23 august", iar Toma statea ca pe ace. nu mai putea sa-l astepte, asa ca dadu drumul la joc. "Sfinxul" insa venise. Isi pusese in cap sa nu se arate, ca sa vada el daca, intr-adevar, liberoul sare in ochi. S-a asezat in spatele gardului, ascuns dupa un boschet inalt, si-a aprins tigara si a privit. Ce vedea era de-a dreptul incantator. Omul lui Costica era stapanul apararii sale. Mereu cu capul sus si cu pieptul in fata, pustiul de aproape 1,85 m parea ca joaca libero de cand lumea. Si dadea impresia ca nu facea nici un efort cand deposeda, cand alerga, cand pasa. Era ca o caprioara. "Cand va capata mai multa forta si dupa un sezon, doua de experienta in campionat pe asta nu-l mai scoate nimeni din echipa nationala". si-a spus atunci Alecsandrescu. dupa care a strivit mucul tigarii sub talpa si a plecat agale, spre bancile de rezerva.
"Acu' degeaba mai vii, ca s-a terminat meciul", l-a luat tare Toma, suparat ca nea Ion nu ajunsese la timp. "Stai linitit, prietene, am vazut tot meciul! Ai ochi, nu gluma. Dar, apropo, de unde l-ai pescuit si pe asta?". " Chiar ca l-am pus pescuit Ioane. Stii ca undita si minciogul sunt pasiunile mele. Cu gandul asta am si facut trialul ala de la Turnu Severin. Imi rezolvam si selectia si mai aruncam si eu batul in apa dupa vreun crapcean. Acolo l-am vazut pe pusti si l-am luat la Luceafarul". "Al cui e?", intreba repezit Alecsandrescu. "Asta-i poveste complicata, dar o rezolvi tu, ca la asta nu te intrece nimeni".

Cateva lucruri referitoare la "Sfinx"

Stelist pana in maduva oaselor, Alecsandrescu a stiut sa se strecoare timp de 20 de ani astfel incat sa nu lase senzatia ca ar avantaja, prin vreo decizie, formatia la care evoluase. Mai mult decat atat, dadea uneori impresia chiar ca o dezavantajeaza in raport cu eterna rivala, Dinamo. Rezolva fel de fel de cerinte care veneau dinspre Stefan cel Mare, si dinspre Craiova. Mai ajuta si Ramnicu Valcea, ca doar era orasul lui, nu-i refuza niciodata pe cei de la Petrosani, pentru ca stia ce valvataie poate genera o nemultumire a "oamenilor muncii din Valea Jiului". Era bun prieten cu Dumitru Dragomir, cu Jean Padureanu, care i-l bagasera sub pulpana si pe Romica Pascu. Intr-un cuvant, nea Ion cauta sa-i impace pe toti.
In acest timp, pe ascuns, Alecsandrescu lucra insa si pentru Steaua. In 1977, cand s-a creat Centrul National de pregatire a juniorilor, Luceafarul, "Sfinxul" a influentat numirea unor antrenori filostelisti. Pana la urma, insasi ideea de a influenta un astfel de club a apartinut unui alt stelist, Stefan Kovacs. Pisti venise cu proiectul din Olanda. Acolo vazuse cum copiii selectionati din toate regiunile si coloniile batave erau reuniti in cateva grupe de mare performanta, care beneficiau gratuit de cazare, masa, invatamant, toate numai in scopul de a forma fotbalisti profesionisti. Tripla izbanda a Ajaxului in Cupa Campionilor Europeni, doua dintre victorii obtinute chiar cu Kovacs la timona, si accederea "Portocalei Mecanice" pana in finalele Campionatelor Mondiale din RFG si Argentina au dovedit ca proiectul daduse roade.