"Pustiule, vrei sa joci la Steaua?". Belo nici nu apuca bine sa se aseze, ca Alecsandrescu intrase deja in subiect. "Pai, eu vreau, cum sa nu vreau, dar tata..." Batranul nu dorea ca baiatul lui sa ramana in Capitala. Il vedea jucand in Banat, ca sa fie mai aproape de casa. Ca sa vina sa-l vada mai des. Nu il speria tumultul vietii din Bucuresti, pentru ca stia ca feciorul sau era mai cuminte ca o fata, ci dorea sa-i fie alaturi. Fara acceptul tatalui, Miodrag, care era inca minor, nu putea hotari. "Bine, dar tu sigur vrei?", continua Alecsandrescu, iar cand pustiul ii mai spuse o data, fara sa ezite, ca da, nea Ion ii asternu o hartie in fata si-l puse sa semneze.
Peste numai cateva zile, "Sfinxul" se afla deja in masina, alaturi de colonelul Popescu si de nea Vasile, soferul, cu destinatia Socol. Petru Belodedici parea la inceput de neinduplecat. Dupa discursul colonelului, punctat cu interventiile la obiect ale lui nea Ion, batranul se mai inmuie. "Domnule, Armata e o institutie serioasa. Baiatul dumitale a facut scoala profesionala la Electroaparataj. Noi il vom ajuta sa termine si liceul, la seral, va primi grad de sublocotenent la inceput, va locui intr-o camera in cantonamentul de la club, va avea masa asigurata si salariu. In plus, nu va mai face armata in tunica, ci in echipament sportiv. O sa vedeti ca va ajunge mare". Dupa o ora de discutie, Petru Belodedici semna toate hartiile pe care le avea in fata, iar din primavara lui 1982 baiatul lui era legitimat la Steaua. Acolo unde avea sa intalneasca toti idolii lui din copilarie: Iordanescu, Iordache, Stoica, Florin Marin, "La primul antrenament, la care erau peste 30 de jucatori, ma fura peisajul. In loc sa ma concenctrez sa pasez cum trebuie, eu ma holbam la starurile de atunci ale echipei", isi aminteste azi Belo. Peste cativa ani, locul lor avea sa fie luat de un pusti inalt si subtirel, care, intovarasit de minge, copiase parca in locul lui unduirile mladioase ale Dunarii in drumul ei spre Cazane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu