Blestemul Tiki-taka

Înregistrarea partidei FC Barcelona – Real Madrid din 29 noiembrie 2010 poate fi aşezată într-o sondă spaţială, aşa cum pe Voyager se află un disc cu fragmente sonore din Beethoven, Bach, Stravinsky, Mozart şi Chuck Berry. Într-un nou act de PR la nivel cosmic, le-am putea prezenta vecinilor cu adevărat galactici efectele unei stări de graţie pe care o părticică a omenirii a traversat-o, nicidecum o caracteristică a întregului.

În jocul Barcelonei nu e vorba de magie. Mingea este mereu vizibilă pe scenă, ca o mănuşă bătută în cuie de poarta adversarului. Mulţi îi zic circ şi nu greşesc decât prin aceea că-i dau cuvântului o conotaţie răutăcioasă. Circul taman asta înseamnă: o întreprindere riscantă, îmbrăcată în haine hazlii şi desfăşurată sub ochii tăi. E ca în filmele în care o bandă dă spargere într-o bancă: ştii planul, că vor săpa un tunel şi că hoţii vor dispărea cu banii prin canalizare, la fel cum ştii primele măsuri din Simfonia Destinului sau că Messi pătrunde mereu pe interior. Şi ce dacă? Aceste lucruri nu încetează nici să ne surprindă, nici să ne placă.

Identitate. Până la urmă, despre asta e vorba. Într-un prezent în care se caută ca toţi să fim la fel, ei sunt altfel. Asta înseamnă, de fapt, unicitatea: nu capacitatea avatarului tău de a vinde orice, de la şampon antimătreaţă până la ulei de maşină, ci ca tu să fii inimitabil. Din punct de vedere comercial, figurile lui Xavi şi Iniesta sunt mai potrivite pentru afişele cu “Wanted” decât pentru reclame. Ce să cumpere clientul? Cele 110 pase ale lui Xavi (vezi foto) din cele 87 minute în care a jucat, un fel de “Prinde-mă dacă poţi”? FC Barcelona e o echipă subversivă, care ronţăie circuitele şi nervii celuilalt, care ironizează, care dă senzaţia ucigaşă că nici măcar nu-şi propune să dea gol. Este, evident, o iluzie, muşcătura vine pînă la urmă, dar fotbalul premergător creează acea abundenţă liniştită, acea bucurie relaxată care nu mai seamănă cu o activitate având un scop, ci cu jocul.

Până şi ciuda copilărească a adversarilor devine cumva firească. Te uiţi la Sergio Ramos şi, cu toată brutalitatea reacţiilor sale, cumva îl înţelegi. Adică, el a făcut parte din angrenaj, a luat un titlu european şi unul mondial alături de adversari, totuşi constată că a fost doar un şurubel. Barcelona – cu fotbalul ei care nu doar că te înfrânge, dar te şi anulează – te poate duce la nebunie.

Există însă indivizi aflaţi într-un pericol mai mare decât adversarii lui Messi&Co. Sunt cei care vor încerca să joace Tiki-taka: ei se vor face singuri şi cu desăvârşire de râs. Barcelona nu a lansat o modă, ci un blestem, acela de a te face să crezi că poţi şi tu.

Impactul Barcelonei asupra frumusetii jocului de fotbal

“Noi nu suntem o echipa care joaca pe contraatac. Fotbalul nostru este dintr-o atingere sau din doua. Cincisprezece pase bune inseamna o ocazie de gol. Daca incercam sa ajungem la poarta prea repede, pierdem mingea. Fara minge, nu ai control asupra jocului. Fara control nu ai ocazii, iar fara ocazii nu suntem Barcelona”. Asta spune insusi Guardiola, unul dintre regizorii care pun in scena la fiecare meci piesa "Barcelona" Mai departe am sa prezint in profunzime filosofia echipei cele mai de succes din lume, zilele trecute, am prezentat "fabrica" de produs talente al scolii catalane si azi am sa va prezint cum implementeaza mai departe Guardiola acest stil preluat si "upgradat" din fotbalul total inventat de Rinus Michels antrenorul lui Cruyff din marea echipa a Ajaxului din anii 70.

Arsene Wenger spunea ca echipele de top trebuie sa faca orice compromis ca sa se asigure ca joaca intr-un stil propriu. Antrenorul lui Arsenal crede ca un club nu poate sa isi marcheze trecerea prin istoria fotbalului decat daca implementeaza o filozofie proprie pe terenul de joc. Pentru Wenger, cele mai mari si cele mai bune echipe au o anumita responsabilitate fata de dezvoltarea jocului de fotbal si trebuie sa dea in permanenta un exemplu.

Un astfel de model de succes, recunoscut de toata lumea, este FC Barcelona. Cu o combinatie teoretic improbabila de arta si eficienta, Barca a demonstrat in 2009 ca poti castiga toate trofeele, renuntand la tactica precauta caracteristica jocului modern.

Succesul Barcelonei este rezultatul filozofiei implementate initial de Johan Cruyff si revigorata acum de Pep Guardiola. Cruyff, care a jucat pe Camp Nou din 1973 pana in 1978 si a antrenat echipa din 1988 pana in 1996, a transformat mentalitatea Barcelonei. A adus increderea in randul fanilor printr-un stil de joc orientat total spre atac, pentru prima oara in istoria clubului.

“Echipa mea joaca mereu la fel”, spunea el la inceputul anilor 90. “Trebuie sa joace in atac, sa domine meciul si sa evite contraatacurile. Mereu gandesc asa: ‘Cati atacanti are adversarul? Doi? OK, atunci e suficient sa jucam cu trei fundasi’! Mi se pare de neinteles sa joc cu patru fundasi in aceasta situatie”. Formatia 3-4-3 care i-a adus Barcelonei prima Cupa a Campionilor in 1992 a devenit ceva mai conservatoare cu trecerea timpului si este in prezent 4-3-3, dar geneza modelului Barcelonei este evidenta.

Inima acestui sistem este un anumit tip de jucator, care defineste identitatea echipei. Toate marile cluburi care au marcat istoria fotbalului au avut un astfel de jucator. In cazul Barcelonei, echipa pentru care filozofia jocului este posesia, jucatorii simbolici au fost cei la mijlocul terenului. De altfel Barcelona a si creat un anumit tip de jucator, “numarul 4″, Luis Milla fiind jucatorul reprezentativ pentru era lui Cruyff si avand un obiectiv clar: sa primeasca mingea si sa dezvolte jocul combinativ.

De la Milla, multi jucatori ai Barcei au imbracat aceasta haina, aducand in joc o posesie inteligenta si combinatii pozitive. Un astfel de jucator a fost Pep Guardiola, care intr-un interviu acordat in urma cu cativa ani cotidianului El Pais vorbea despre importanta postului sau in cadrul echipei: “Numarul 4 trebuie sa ajute in permanenta echipa pana la mijlocul terenului si pana la pozitia de mijlocas ofensiv. Este necesar sa gasesti cel mai bun jucator care sa indeplineasca acest rol. Unii mijlocasi sunt mai buni in faza ofensiva, altii in faza defensiva, dar este necesar sa alegi doar unul dintre ei. Nu se poate sa ai doi jucatori pe acest post”.

Probabil Guardiola a fost “numarul 4″ definitoriu pentru Barcelona, el castigand cu echipa sase titluri de campioana a Spaniei, Cupa Campionilor si Cupa Cupelor. Intre timp pozitia a evoluat si “numarul 4″ a devenit “numarul 6″, rolul fiind preluat de jucatori precum Xavi , Iniesta sau Sergio Busquets care aduc un plus de creativitate la pasarea mingii, mai multa tehnica si mai multa prezenta fizica. Cu jucatori precum Thiago Alcantara, Jonathan dos Santos si Sergio Roberto iesind continuu din academia clubului, viitorul filozofiei pare asigurat pe Camp Nou.

Impactul acestei scoli de fotbal a depasit insa sfera Barcelonei. Arsenal, de exemplu, a incercat sa importe partial aceasta filozofie prin achizitia lui Cesc Fabregas si Fran Merida de la academia catalana, in timp ce Real Madrid a platit multi bani pentru Xabi Alonso, un jucator “a la Masia” chiar daca nu a trecut vreodata pe acolo.

Guardiola explica astazi tipologia acestui mijlocas: “Noi nu suntem o echipa care joaca pe contraatac. Fotbalul nostru este dintr-o atingere sau din doua. Cincisprezece pase bune inseamna o ocazie de gol. Daca incercam sa ajungem la poarta prea repede, pierdem mingea. Fara minge, nu ai control asupra jocului. Fara control nu ai ocazii, iar fara ocazii nu suntem Barcelona”.

sursa : Soccernet

A League of Their Own” – Partea I

Este o dimineata insorita la Barcelona, pe terenurile de antrenament din complexul sportiv Joan Gamper unde suprafetele de joc sunt marginite din trei parti de picioarele de munte ale Pirineilor, iar conturul este completat de o autostrada cu sase benzi mai putin inspiranta. Parinti imbracati elegant, purtand ochelari de soare Ray-Ban, s-au strans sa urmareasca cu totala implicare un meci de fotbal sapte-contra-sapte.
Va Adri!” (”Hai, Adri!”) striga o mama in catalana spre un pusti de opt ani (dar care arata cu un an mai tanar) care printr-un artificiu tehnic tocmai isi depasise adversarul direct cu un cap mai inalt, inainte sa concretizeze faza cu un sut incantator. Imediat coechipierii la fel de scunzi vin sa salute reusita colegului lor, dar adevaratul entuziasm este in tribuna, in randul parintilor. Pe teren, jucatorii se intorc deja spre centrul terenului, fara sa para impresionati de propria performanta de a marca un gol.

Este ceea ce acesti pusti sunt invatati sa faca: se misca gratios ca niste adevarati balerini pe teren, creandu-si spatii ca sa primeasca mingea si o paseaza imediat spre un coechipier care urmeaza acelasi ritual. Echipa adversa, FC Viladecans, este deja victima, pentru ca desi a reusit sa limiteze proportiile scorului la 4-1, arareori i-a fost permis in repriza secunda sa atinga mingea.

Toti cei care au vazut cum FC Barcelona a demontat-o pe Manchester United in finala Ligii Campionilor de anul trecut sau pe Arsenal la inceputul acestei luni gratie unui joc activ de pase sunt probabil familiarizati cu acest stil. Dupa cum l-a descris Theo Walcott cu amuzament, “a fost ca si cum cineva avea comenzile de la un Playstation si muta jucatorii pe teren”.

Dupa ce arbitrul a pus capat suferintei celor de la FC Viladecans, baietii victoriosi isi strang mainile intr-un mod delicios si totusi oarecum bizar, apoi se indreapta spre grupul de parinti pe care il aplauda de la distanta si il saluta cu mainile ridicate deasupra capului, exact la fel cum idolii lor de la seniori isi saluta cei 90.000 de fani care umplu etapa de etapa stadionul Camp Nou.

Totusi, nu a venit inca momentul pentru ca parintii sa isi imbratiseze copiii. Ei se intorc la antrenor pentru cateva concluzii dupa meci, apoi urmeaza interviurile acordate jurnalistilor. Sunt doi comentatori care au transmis meciul pe site-ul clubului si trei camere de televiziune pentru ceea ce pare un meci de rutina…

Abia dupa ce au strans materialul sportiv, s-au intors in vestiar pentru dus si pentru a se schimba, le este permis sa se intoarca la parinti. Transformarea este socanta: dintrodata au devenit copii normali de opt ani, care zburda de colo-colo imbracati aiuristic, se joaca si au propriul umor. In 10 ani, doi sau trei dintre acesti baietei vor castiga intr-un an mai multi bani decat majoritatea oamnilor se asteapta sa o faca intr-o viata… Aceasta este elita.

Acesti baieti, imbracati ceva mai devreme in faimosul echipament blaugrana, fac parte din cea mai de succes linie de productie de jucatori world-class din lume. Ceea ce am vazut a fost meciul de duminica dimineata al echipei de opt ani a academiei de fotbal a clubului FC Barcelona, numita poetic in spaniola “La Cantera” (cariera).

Sa fii invitat sa joci in La Cantera este o mare oportunitate in viata. Nu cu mult timp in urma, cand FIFA a nominalizat cei mai buni cinci jucatori din lume, trei dintre ei erau produse ale acestei academii: Andres Iniesta, Leo Messi si Xavi.

Cesc Fabregas, marele star al lui Arsenal si unul dintre cei mai talentati jucatori din Premier League, este de asemenea crescut aici, dar “rapit” de scouterii englezi la varsta de 16 ani. Pep Reina – goalkeeperul de mare talent al lui Liverpool – sau Mikel Arteta – mijlocasul lui Everton – sunt deja veterani. Iar actualul tehnician al clubului, Pep Guardiola, unul dintre cei mai fini mijlocasi ai perioadei sale, provine de asemenea din aceasta academie, la fel ca si asistentii sai. Este o fabrica de jucatori world-class, iar in aceasta perioada este intr-un moment de top.

Totusi scopul academiei este ca modeleze valorile acestor copii in toate aspectele vietii, nu doar pe plan fotbalistic, o abordare izvorata din zicala iezuita “Give me the boy and I will give you the man”.

Barcelona este fara indoiala cel mai bun club de fotbal la ora actuala. Anul trecut a cucerit toate trofeele pentru care a jucat, sase la numar, inclusiv titlul de campioana a Spaniei, Campionatul Mondial al Cluburilor si finala Ligii Campionilor dupa o finala memorabila la Roma in care formidabila trupa a lui Manchester United a parut ridiculizata la stadiul unei adunaturi de pusti. Totusi, mai remarcabil decat numarul trofeelor este faptul ca din echipa care a inceput meciul cu Manchester United, sapte jucatori erau produsi la Cantera: portarul Victor Valdes, fundasii Carles Puyol si Gerard Pique, mijlocasii Sergio Busquets, Xavi si Iniesta si atacantul Lionel Messi, nimeni altul decat cel care recent a punctat de patru ori in poarta lui Arsenal si care este considerat cel mai bun jucator din lume. Multi dintre ei vor reprezenta Spania la apropiata editie a Campionatului Mondial si sunt principalii favoriti la castigarea trofeului. Paradoxal, poate ca cel mai mare obstacol intre ei si titlul mondial va fi coechipierul Messi, considerat de multi urmasul de drept al lui Maradona si jucatorul care poate face diferenta in favoarea Argentinei in aceasta vara.

Intr-o perioada in care transferul lui Cristiano Ronaldo in valoarea de 80 de milioane de lire sterline de la Manchester United la Real Madrid a ocupat paginile ziarelor si cluburile continentale se dau in vant dupa jucatori de 16 ani, Barcelona a venit ca o contrapondere in lumea fotbalului. In timp ce cluburile britanice s-au inglodat in ultima decada in datorii pentru a aduce staruri sau au “rapit” juniori (cazul Fabregas), Barcelona si-a cladit din propria academie o echipa redutabila, scotand bani in afara clubului doar pentru a umple unele goluri…

sursa: The Daily Mail