Ce oferea Steaua?

"Tovarase ministru, trebuie neaparat sa ne organizam", deschise "Sfinxul" discutia. "In ce sens?", intreaba usor iritat Olteanu. "Tovarase ministru, chiar daca o sa va suparati, vreau sa va spun ca Steaua nu este nici pe departe cel mai bogat club din Romania. Ma refer la conditiile oferite. Va dau un exemplu. Dumneavoastra stiti pe ce prima joaca echipele muncitoresti? Pe 5-6 mii de lei, in vreme ce baietii nostri...". "Ce vrei sa spui, tovarase Alecsandrescu? Ca noi nu asiguram tot ce e mai bun pentru performanta? Atata putem, domne, iar eu nu incalc legea". "Nici nu va cer, dar hai sa analizam problema in ansamblul ei".
Timp de aproape 6 ore, fata in fata, cei doi au despicat firul in patru. Au inceput cu bugetul. Clubul Sportiv al Armatei Steaua, din care facea parte si sectia de fotbal, avea 3 izvoare de finantare. Primul era cota alocata de la Ministerul Apararii pentru "pregatirea fizica a armatei", al doilea de la CNEFS, iar al treilea provenea din cotizatiile benevole ale cadrelor militare. "Chiar benevole?". il intreba Alecsandrescu pe Olteanu. "Domne, nu este fixat un anumit procent. Fiecare da cat vrea. Unii tin cu Steaua si pun 25, chiar 30 de lei. Altii mai putin. Banii astia sunt trecuti pe statul de plata intr-o rubrica speciala. Iti dai seama ca daca intr-o companie sunt 20 care dau din placere, celorlalti 10 nu le convine ca in dreptul lor sa nu fie trecut nimic. Si atunci se inscriu si ei cu 5 lei, asa, sa nu cada prost in ochii comandantului. Dar sa stii ca sunt multi care nu dau si nu patesc nimic, pentru ca, repet, cotizatia e benevola". Fondul rezultat din colecta se impartea pe cele 21 de sectii ale clubului. Mai tarziu, o data cu saltul fotbalului, procentul se va modifica simtitor in favoarea sportului rege.
In ceea ce priveste salariul, toti sportivii clubului, deci si fotbalistii, erau platiti pe un stat care fusese botezat "K". Documentul nu era vreun secret militar, ci numai o delimitare clara intre cei ce veneau zi de zi la serviciu si sportivi, care doar isi ridicau banii. Acestia erau repartizati la diferite unitati militare din oras si incadrati conform gradului pe care il aveau. Cum insa functia a batut intodeauna gradul, pentru fotbalisti se gaseau posturi care sa le impinga salariul catre maximumul plajei legale. Cu alte cuvinte daca X era locotenent, el putea primi intre 2.200 si 4.500 de lei. Gasindu-i-se o functie mai importanta, el salta spre cota superioara, putand avea un salariu chiar mai mare ca al unui capitan.
Daca din punctul de vedere al remunerarii Steaua nu era vreo mina de aur, ea pastra destule atuuri pentru a convinge jucatorii sa se transfere. Iar Olteanu stia bine asta. "Ioane, cum sa nu vina astia la noi? Stiu ca daca intra in Armata sunt rezolvati pentru toata viata. Gradul creste, pozitia in societate este importanta, iar soliditatea institutiei noastre le creeaza o anumita liniste a zilei de maine. In plus, noi le dam repartitie de apartament, chiar cu posibilitatea de a-l cumpara in timp, celor buni le rezolvam aprobari pentru a-si achizitiona cu prioritate o Dacie sau un ARO, uite, au aparut si televizoarele astea color. Pai, daca astia cumpara o Dacie peste rand cu 70.000 de lei, nu o vand ei imediat cu o suta si ceva? Ia uite cum fac rost dintr-un foc de cateva zeci de mii de lei bune. Nu mai vorbesc de ARO. Mai fac si cate un turneu pe afara, mai cumpara un video pe care-l valorifica aici..." "Numai sa ne lase Dinamo, il intrerupse Alecsandrescu, ca la vama astia sunt specialisti in sicane. Ei trec cu baxuri de toate alea, iar pe noi ne cauta si-n fund", "Lasa, ma, ca discutam si o rezolvam. Avem si noi armele noastre daca ne fac magarii".
Dupa ce si-a fixat bine in cap bornele financiar-sociale ale statutului fotbalistului stelist, Alecsandrescu a trecut la dezbaterea modalitatilor de transfer. Sau de racolare, daca folosim terminologia de atunci. Din acest punct de vedere, Steaua avea un avantaj, dat chiar de regulamentul de transferari, care, la punctul 4, stipula ca: "Jucatorii de fotbal incorporati pentru satisfacerea stagiului militar (...) se pot transfera numai pe perioada stagiului militar. (...) Jucatorii incorporati revin, dupa terminarea stagiului, la cluburile sportive de origine". Deci, "ros-albastrii", ca si cei de la Dinamo si, mai tarziu, Victoria, puteau legitima orice fotbalist aflat la varsta armatei, fara acordul clubului de origine, dar cu conditia sa-l cedeze la finele stagiului. De o prevedere asemanatoare beneficiau si cluburile studentesti. Universitatea Craiova, Sportul Studentesc, Politehnica Timisoara, Politehnica Iasi aveau posibilitatea legala sa transfere fara acordul clubului de origine orice fotbalist care intra la facultate. Si, spre deosebire de formatiile militare, il puteau tine fara probleme pe toata perioada studiilor. Adica de la 3 ani in sus, pana-si termina omul studiile, nu un an si 4 luni cat dura satisfacerea stagiului militar. Nu peste mult timp, Steaua va ataca si ultimul bastion necucerit, cel al studiilor superioare. Din 1983, la insistentele lui Alecsandrescu, care avea nevoie de inca o parghie de "racolare" a fotbalistilor, toti sportivii care doreau se puteau inscrie la Academia Militara Tehnica.
To din acea perioada au inceput si manevrele de producere a banilor negri. Steaua nu putea ramane in urma celorlalte competitoare care-si facusera un obicei din acest lucru. Metodele erau diferite. O sursa erau spectacolele de divertisment, unde lumea ca la urs ca sa-i vada jucand pe Nicu Constantin, Puiu Calinescu, Jean Constantin si alte nume mari ale "estradei" romanesti. Desi stadionul era plin, clubul nu declara decat jumatate din biletele vandute, restul sumei intrand ilegal in fisetele din Ghencea. Alta parghie erau soldatii care lucrau in santierul de la Casa Poporului. Steaua oferea gratuit 3.000 sau 4.000 de locuri la un meci drept premiere pentru munca depusa, dar biletele erau platite de firma constructoare, iar banii reveneau innegriti la club. Din ei se vor putea achita primele suplimentare pe care Olteanu, invatat de Alecsandrescu, avea sa le ofere jucatorilor la meciurile mai importante.

Inscaunarea "Sfinxului"

"Hai, Ioane, ca te lasi cam greu!". La aparitia lui Alecsandrescu, Ion Aurel se ridica in picioare, ii stranse mana si-l pofti sa ia loc. "Tovarase comandant, am zis sa pornesc noua activitate chiar de la inceputul anului. Cred ca asa e mai bine. Am aranjat totul la Federatie, iar de azi sunt al dumneavoastra". "Ioane, e de treaba aici. Iar am avut un campionat prost, la titlu nu putem sa ne mai gandim, iar sansele de a prinde o cupa europeana sunt aproape nule. Trebuie sa reconstruim totul pentru la anul". Alecsandrescu ceru permisiunea sa-si aprinda o tigara. "Tovarase Aurel, mai e in joc si Cupa. Steaua e specialista la acest capitol. Si pe vremea mea, si mai incoace, cand nu ne-a iesit in campionat am rezolvat-o pe partea Cupei. Nu degeaba suntem recordmeni cu 13 trofee cucerite". "Ai dreptate, Ioane, dar simt eu ca nu merge. Lotul e cam subtire si daca n-ar fi Iordanescu asta nu stiu unde ne-am fi gasit acum. Eu zic ca trebuie sa mai racolam niste jucatori". "Tovarase comandant, in princpiu aveti dreptate, dar nu trebuie sa ne grabim. Reconstructia unei echipe se face in cativa ani. Din fondul de jucatori care se ruleaza intr-o pauza competitionala nu raman decat maximum zece la suta. Uitati-va si dumneavoastra la lotul nostru! Ii las la o parte pe Iordache, Anghelini, Sames, Florin Marin, Iordanescu. Ei fac parte din generatia veche si nu vor mai putea prinde noua trupa. Treptat, se vor retrage. Singurul care ar mai putea-o face e Tudorel Stoica. Iar din urma cine vine? Va spun eu, daca sunt trei sau patru. Balint, Iovan, Majearu, poate Minea. Altii nu vad".
Pentru Ion Aurel datele problemei se cam schimbasera dupa prima discutie cu noul sef al sectiei de fotbal. In ciuda renumelui de om de fotbal, Alecsandrescu nu era totusi Mafalda. Nu putea sa falfaie bagheta magica peste capetele lui Udrica, Amarghioalei sau Fodor si sa-i transforme peste noapte in supervedete. Comandantul insa nu avea rabdare. Simtindu-l asa, dupa o perioada scurta "Sfinxul" isi muta punctul de sprijin catre ministrul Olteanu. Saltul peste o ierarhie avea sa genereze, mai tarziu, sciziunea. Alecsandrescu gandise traseul cel mai scurt. Asa ca, nu peste mult timp, ceru o intrevedere cu Olteanu.

Venirea "Sfinxului"

Pentru Steaua, cupele erau insa departe. Olteanu se lamurise intr-un fel asupra inexistentei vreunui pericol din partea Cabinetului numarul 1, dar ramase ferm pe pozitie in ideea de a crea o echipa la Steaua. "Tovarase Coman, imi trebuie totusi un specialist cu care sa ma consult. Vreau sa fac treaba serioasa la fotbal". "Domne, cel mai bun ar fi Alecsandrescu. Ion e acum secretar la Federatie, dar el este stelist suta la suta si, de 20 de ani, de cand lucreaza la FRF, si-a facut o gramada de relatii. Eu zic ca ar trebui sa-l pui chiar seful sectiei de fotbal". Coman avea o idee fixa in ceea ce priveste echipa Steaua. In urma cu ani, la o discutie cu sefii clubului, le ceruse acestora sa creasca talente in curtea proprie. Asa au aparut, intr-un interval relativ scurt, jucatori ca Iordanescu, Sames, Marcel Raducanu, Aelenei, Adrian Ionescu, toti formati si promovati de Steaua. Si in privinta conducatorilor avea aceeasi conceptie. De aceea i se parea cel mai nimerit Alecsandrescu.
Fostul international stelist intrase intr-un con de umbra la Federatie. Chiar daca nu se dovedise nimic niciodata, asupra activitatii lui, in special in raport cu delegarile si observarile arbitrilor, planau destule semne de intrebare. Era vizat, in curand, pentru o schimbare, cu atat mai mult cu cat teoria rotirii cadrelor, la moda in acea perioada, functiona in orice domeniu. Semnalul primit de la Olteanu s-a dovedit a fi, pana la urma, exact ceea ce astepta Alecsandrescu.
"Ioane, hai la Steaua! Trebuie sa facem treaba". Prezenta ministrului in sediul din Vasile Conta anunta ceva si pentru ceilalti functionari. Dupa plecarea lui Coman, luni bune, ministrul apararii nu-si facuse aparitia in acea cladire. Alecsandrescu il primi in biroul lui si discutia prinse contur imediat in jurul aceleiasi intrebari: "Cum sa facem sa recladim echipa?". Daca se astepta sa primeasca sfaturi de la nea Ion, Olteanu se inselase. Omul din fata sa asculta pledoaria, dar nu oferi pe loc vreo solutie. Nu degeaba i se spunea "Sfinxul". A admis insa un lucru mult mai important. Ca il tenteaza noua functie si ca va accepta sa vina la Steaua. Dar numai dupa ce-si va pune la punct "cateva probleme de ordin profesional". Generalul Olteanu cucerise primul si cel mai important obiectiv.