iulie 10, 2009

Ce oferea Steaua?

"Tovarase ministru, trebuie neaparat sa ne organizam", deschise "Sfinxul" discutia. "In ce sens?", intreaba usor iritat Olteanu. "Tovarase ministru, chiar daca o sa va suparati, vreau sa va spun ca Steaua nu este nici pe departe cel mai bogat club din Romania. Ma refer la conditiile oferite. Va dau un exemplu. Dumneavoastra stiti pe ce prima joaca echipele muncitoresti? Pe 5-6 mii de lei, in vreme ce baietii nostri...". "Ce vrei sa spui, tovarase Alecsandrescu? Ca noi nu asiguram tot ce e mai bun pentru performanta? Atata putem, domne, iar eu nu incalc legea". "Nici nu va cer, dar hai sa analizam problema in ansamblul ei".
Timp de aproape 6 ore, fata in fata, cei doi au despicat firul in patru. Au inceput cu bugetul. Clubul Sportiv al Armatei Steaua, din care facea parte si sectia de fotbal, avea 3 izvoare de finantare. Primul era cota alocata de la Ministerul Apararii pentru "pregatirea fizica a armatei", al doilea de la CNEFS, iar al treilea provenea din cotizatiile benevole ale cadrelor militare. "Chiar benevole?". il intreba Alecsandrescu pe Olteanu. "Domne, nu este fixat un anumit procent. Fiecare da cat vrea. Unii tin cu Steaua si pun 25, chiar 30 de lei. Altii mai putin. Banii astia sunt trecuti pe statul de plata intr-o rubrica speciala. Iti dai seama ca daca intr-o companie sunt 20 care dau din placere, celorlalti 10 nu le convine ca in dreptul lor sa nu fie trecut nimic. Si atunci se inscriu si ei cu 5 lei, asa, sa nu cada prost in ochii comandantului. Dar sa stii ca sunt multi care nu dau si nu patesc nimic, pentru ca, repet, cotizatia e benevola". Fondul rezultat din colecta se impartea pe cele 21 de sectii ale clubului. Mai tarziu, o data cu saltul fotbalului, procentul se va modifica simtitor in favoarea sportului rege.
In ceea ce priveste salariul, toti sportivii clubului, deci si fotbalistii, erau platiti pe un stat care fusese botezat "K". Documentul nu era vreun secret militar, ci numai o delimitare clara intre cei ce veneau zi de zi la serviciu si sportivi, care doar isi ridicau banii. Acestia erau repartizati la diferite unitati militare din oras si incadrati conform gradului pe care il aveau. Cum insa functia a batut intodeauna gradul, pentru fotbalisti se gaseau posturi care sa le impinga salariul catre maximumul plajei legale. Cu alte cuvinte daca X era locotenent, el putea primi intre 2.200 si 4.500 de lei. Gasindu-i-se o functie mai importanta, el salta spre cota superioara, putand avea un salariu chiar mai mare ca al unui capitan.
Daca din punctul de vedere al remunerarii Steaua nu era vreo mina de aur, ea pastra destule atuuri pentru a convinge jucatorii sa se transfere. Iar Olteanu stia bine asta. "Ioane, cum sa nu vina astia la noi? Stiu ca daca intra in Armata sunt rezolvati pentru toata viata. Gradul creste, pozitia in societate este importanta, iar soliditatea institutiei noastre le creeaza o anumita liniste a zilei de maine. In plus, noi le dam repartitie de apartament, chiar cu posibilitatea de a-l cumpara in timp, celor buni le rezolvam aprobari pentru a-si achizitiona cu prioritate o Dacie sau un ARO, uite, au aparut si televizoarele astea color. Pai, daca astia cumpara o Dacie peste rand cu 70.000 de lei, nu o vand ei imediat cu o suta si ceva? Ia uite cum fac rost dintr-un foc de cateva zeci de mii de lei bune. Nu mai vorbesc de ARO. Mai fac si cate un turneu pe afara, mai cumpara un video pe care-l valorifica aici..." "Numai sa ne lase Dinamo, il intrerupse Alecsandrescu, ca la vama astia sunt specialisti in sicane. Ei trec cu baxuri de toate alea, iar pe noi ne cauta si-n fund", "Lasa, ma, ca discutam si o rezolvam. Avem si noi armele noastre daca ne fac magarii".
Dupa ce si-a fixat bine in cap bornele financiar-sociale ale statutului fotbalistului stelist, Alecsandrescu a trecut la dezbaterea modalitatilor de transfer. Sau de racolare, daca folosim terminologia de atunci. Din acest punct de vedere, Steaua avea un avantaj, dat chiar de regulamentul de transferari, care, la punctul 4, stipula ca: "Jucatorii de fotbal incorporati pentru satisfacerea stagiului militar (...) se pot transfera numai pe perioada stagiului militar. (...) Jucatorii incorporati revin, dupa terminarea stagiului, la cluburile sportive de origine". Deci, "ros-albastrii", ca si cei de la Dinamo si, mai tarziu, Victoria, puteau legitima orice fotbalist aflat la varsta armatei, fara acordul clubului de origine, dar cu conditia sa-l cedeze la finele stagiului. De o prevedere asemanatoare beneficiau si cluburile studentesti. Universitatea Craiova, Sportul Studentesc, Politehnica Timisoara, Politehnica Iasi aveau posibilitatea legala sa transfere fara acordul clubului de origine orice fotbalist care intra la facultate. Si, spre deosebire de formatiile militare, il puteau tine fara probleme pe toata perioada studiilor. Adica de la 3 ani in sus, pana-si termina omul studiile, nu un an si 4 luni cat dura satisfacerea stagiului militar. Nu peste mult timp, Steaua va ataca si ultimul bastion necucerit, cel al studiilor superioare. Din 1983, la insistentele lui Alecsandrescu, care avea nevoie de inca o parghie de "racolare" a fotbalistilor, toti sportivii care doreau se puteau inscrie la Academia Militara Tehnica.
To din acea perioada au inceput si manevrele de producere a banilor negri. Steaua nu putea ramane in urma celorlalte competitoare care-si facusera un obicei din acest lucru. Metodele erau diferite. O sursa erau spectacolele de divertisment, unde lumea ca la urs ca sa-i vada jucand pe Nicu Constantin, Puiu Calinescu, Jean Constantin si alte nume mari ale "estradei" romanesti. Desi stadionul era plin, clubul nu declara decat jumatate din biletele vandute, restul sumei intrand ilegal in fisetele din Ghencea. Alta parghie erau soldatii care lucrau in santierul de la Casa Poporului. Steaua oferea gratuit 3.000 sau 4.000 de locuri la un meci drept premiere pentru munca depusa, dar biletele erau platite de firma constructoare, iar banii reveneau innegriti la club. Din ei se vor putea achita primele suplimentare pe care Olteanu, invatat de Alecsandrescu, avea sa le ofere jucatorilor la meciurile mai importante.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu