Monolog

Se apropie ziua aceea, fara vreo insemnatate pentru mine, de fapt n-a mai avut vreo insemnatate de multi ani, multi ma considera un "carcotas" cum ca, nu stiu altceva, decat sa ironizez pe Sfantul Valentin si "adeptii" acestuia. Sti cum e in viata, trebuie sa fie si cineva Gica Contra, eu care am suferit intodeauna de un romantism desprins din poezia eminesciana, sunt acuzat de indragostiti ca as fi contra lor.
Nu fratilor! iubirea e un sentiment plin de noblete, si e atat de abstract, incat mi-ar trebui cel putin o mie de carti sa scriu despre ea, dar asta stiti si voi, sau poate credeti ca sunt "gelos" pe fericirea voastra, nimic mai simplu, sa arunci cu vorbe, despre cineva care e singur de doi ani incoace, adica pana la urma sunt un fel de "vagabond" care umbla si isi vede de treaba lui, dar voi care v-ati transformat relatiile in proprietati private, credeti ca vin sa bat la usa voastra, doar asa sa va stric fericirea milenara.
Voi credeti ca daca spuneti un "te iubesc" pe 14 februarie, si un trandafir atasat langa, va rezolvati toate problemele: "Este fratee am pacalit-o si anu' asta, o mai duc un an asa", stiu ca majoritatea asa ganditi, nu are rost sa va ascundeti dupa deget, cine va iubi cu inteligenta, va sti sa aprecieze nu numai o zi, langa persoana iubita, multi nu stiti ce-i iubirea, ma apropii de un subiect periculos, ar fi bine sa ma departez, nimeni nu le stie pe toate, dar cand stelele se desprind de pe cer, cand intregul Univers se schimba sub forma unei persoane, cand intreaga filosofie de viata, va pali sub raza dragostei purtate acelui om, atunci o sa stiti ca iubiti cu adevarat, si asta o sa vedeti ca nu se intampla numai pe 14 februarie. Va spune asta un om care a vazut toate astea, si care, spera, intr-o zi sa le mai vada. Apreciati persoana de langa voi ca pe un zeu, si nu o data, ci in toate zilele pana la sfarsitul veacurilor.

Rinus Michels, Legenda fotbalului total

Marinus Hendrikus Jakobus Magister Michels Tot ce ne ramane dupa Rinus Michels e o dara de lumina pe care n-o putem insoti pana la capat si un fragment calcinat din istoria liberalismului. Acest document imposibil vorbeste despre fotbal si idei publice, intr-un fel ce va fi inteles, poate, de epocile viitoare. Vremurile noastre ies din discutie. Ele s-au batut indelung cu mostenirea lui Michels. Au pus in joc cel mai temut si mai neinteles dusman al luciditatii istorice: elanul exterminator al ingerului progresist. Si au invins.

In 1965, Olanda avea, in fotbal, marimea Ciprului si palmaresul Islandei. Etic, Olanda era cea mai avansata natiune europeana, exceptia iluminista fondata de burghezi, pictori si oameni de stiinta, sub privirile incurcate ale absolutismelor europene ale secolului al XVII-lea. Aceasta natiune mica, innobilata de o logica perfect contranumerica, adeverise virtutile autonomiei in toate ocupatiile majore ale comunitatii: politica, stiinte, teologie, pictura, filozofie. In planul contraculturii moderne, de la sporturi la muzica muzica pop, ea ramanea, totusi, o absenta rasunatoare. Ajax, clubul fondat inca din 1900 de patricienii Amsterdamului, era un agregat amator, plin de merit etic si de esecuri sportive. In decembrie 1965, in momentul in care clubul se pregatea de o retrogradare meritata, a aparut Rinus Michels. Fostul varf desirat al lui Ajax pusese in cui sabotii pe care ii folosise cu stangacie in teren, trecuse scurt prin armata si renuntase la postul de profesor de educatie fizica la o scoala de handicapati. Acest barbat uluitor, precedat mereu si nedrept de silueta unui taranoi olandez, cioplit cu greutate, a preluat functia, manat de o viziune. Din clipa numirii sale, Ajax a inceput o ascensiune de somnambul pe streasina sortii. Echipa a scapat de retrogradare, a cucerit trei titluri nationale, a castigat trei Cupe ale Europei si a devenit o amintire traumatica pentru milioane de oameni care au decis ca Ajax e numele fericirii. Istoria fotbalului decola brusc spre un orizont de altitudine nemaiintalnita. Aparea, coplesitor, fenomenul olandez. Un soc si un joc ilogic si neiertator. Olanda se transforma, in mai putin de cinci ani, in prima putere a fotbalului mondial. Brazilia ramanea, desigur, continentul din care fotbalul recruta o mitologie cu eroi la limita biologica a vegetalului. Olanda, o tara minuscula, punea in miscare un delirium tremens constructiv. Primul. Si ultimul, caci, la sfarsitul acestei experiente devastatoare, societatea ce i-a slujit drept arena avea sa cada epuizata in conformism. Mai intai insa, trebuie spus ca Rinus Michels a provocat marele turbion olandez al anilor 1968-1988, pornind de la o idee politica: liberalismul. Michels a fost laudat mereu prin mijloacele unei acuzatii. S-a spus ca el a avut la dispozitie o generatie de fotbalisti fara egal. Intr-adevar, Ajax a avut de rezolvat o singura problema: coabitarea a doua genii. Rinus Michels si Johan Cruyff.

Cel mai mare antrenor si cel mai mare jucator al tuturor timpurilor s-au intalnit pe aceeasi limba ingusta de pamant si au reusit sa se intuiasca si sa se conteste, spre admiratia si norocul lumii. Pe parcursul acestei polemici scaparatoare, fotbalul a devenit un joc princiar, o meditatie avansata asupra mijloacelor de a provoca victoria prin mutatii radicale. Cruyff si Michels au fost insotiti de o suita fabuloasa: Wim Suurbier, fundasul fanatic al contrelor lipite de tuse, Barry Hulshoff, stoperul fix ca un hoplit grec, Ruud Krool, cel mai important fundas de linie pe care a putut conta ofensiva lui Ajax, Johan Neeskens, omul care a inventat pressing-ul, pentru ca fotbalul ii parea, altfel, un joc inchis, Rob Rensenbrink si Johny Repp - e, pur si simplu, prea mult. Enumerarea e indecenta. Generatia condusa de Cruyff in teren n-ar fi devenit punctul in care fotbalul si-a schimbat directia daca nu intalnea una din ideile fixe ale lui Rinus Michels:
liberalismul. Michels a inteles ca valoarea devine actiune doar daca primeste dreptul la expresie si matca de curgere. Liberalismul lui Michels a impus doua teze. Mai intai, ideea ca autonomia persoanei e cel mai bun ingrasamant al performantei. Michels a dat mana libera jucatorilor sai. El a transformat jucatorul de fotbal, pana atunci insurubat pe posturi fixe, in creator de situatii tactice. A doua idee a liberalismului detonat de Michels a produs o dilema pe care fotbalul nu a rezolvat-o inca. Ea spune ca lipsa de sistem trebuie sa devina un sistem de fier, o dogma perfecta. Cu alte cuvinte, Michels a adus in fotbal forta anarhiei ordonate, acea combustie a "creativitatii destructive", aproximata de Joseph Schumpeter, in cazul capitalismului. Aici e diferenta intre Michels si formele recente de toleranta masinala care sufoca viata publica a Occidentului. Michels a impus idei liberale, dar le-a practicat sprijinindu-se pe un conservatorism strict. Omul care predica libertatea totala in teren pazea seara lifturile hotelurilor si telefona acasa la Cruyff, pentru a se convinge ca "baiatul s-a culcat devreme".

Dogma lui Michels a avut rezultate extreme. Uneori, insuportabile, alteori, halucinogene. In 1974, masina de totaalvoetbal (fotbal total) inventata de Michels a maturat tot pana in finala Mondialelor. Ciocnirea uriasa din finala a fost decisa de aparitia insolenta a traditiei istorice. Olanda a inceput prin a distruge Germania, in mai putin de 60 de secunde. Dupa 14 pase consecutive, in minutul 1, Olanda a deschis scorul. Germania era in coma, dar Olanda a raspuns cu un ranjet larg ispitei istoriei, care a cerut razbunarea umilintelor din razboi. Olandezii au decis sa ridiculizeze Germania la ea acasa, in loc sa aplice lovitura de gratie. Germania a castigat cu 2-1. Dupa 14 ani, Olanda, condusa din nou de Michels, a revenit in Germania si a castigat Europenele, semnand de primirea triumfului cu golul fara precedent geometric al lui Van Basten. Un milion de oameni au iesit pe strazi, la Amsterdam, si au declarat al doilea razboi mondial incheiat. Tot atunci isi dadea ultima suflare liberalismul lui Michels. Olanda post Michels a devenit treptat o echipa dependenta de dreptul de a condamna orice sistem si de a transforma acest drept in conformism. Laolalta cu viata publica, fotbalul si-a confectionat o infirmitate, un soi de scutire de optiune, intemeiata pe toleranta fara limita. A aparut astfel blocajul, neputinta de a trece la fapte si pasiunea pentru proiecte in vid. Olanda a invatat sa piarda temeinic si sa faca din stagnare o virtute. Din ideea liberala a lui Michels n-a supravietuit decat negativul: dovada ca libertatea redusa la superstitie submineaza premisele libertatii.

Romanii si gandurile lor!

Romanii sunt un neam intreprinzator, dar mai ales cu valente de "importator", importam aproape orice de la popoarele "luminate" in speta al "Unchiului Sam", de la sarbatoarea mortilor umblatori, pana la sarbatoarea iubirii. Sfantul Valentin este asteptat de multi pe 14 februarie, romanasii ar fi in stare sa taca un an de zile numai ca in acea data "sfanta" sa impartaseasca persoanei iubite sentimentele "pasionale" stavilite cu mare grija tot anul. Fireste ironia imi inunda toate simtamintele, care romani(baieti) mai iubesc oare? asta e o alta intrebare existentialista pe care o voi dezbate intr-un viitor post, pana atunci va las cu un "vox populi" dintr-un sat prahovean, cine spunea ca ai nostri nu mai sunt conservatori si "puri" intr-ale iubirii se inseala!

Fructele Maniei

N-am venit neaparat cu ideea de a face o recenzie a unei carti, as fi prea banal, nu mi-as regasi cuvintele, si oricum nu sunt vreun "circar" al acestora. Am descoperit de curand un bildungsroman autentic, o saga exceptionala "Fructele Maniei" o carte care probabil l-ar fi impresionat si pe Marin Preda autorul "Morometilor". Odiseea familiei Joad spre "taramul faganduintei" California expune un realism cutremurator, prezentat magistral de John Steinbeck. Un limbaj la fel de crud si colorat ca al familiei Moromete.
Celebra Route 66 nu este altceva in vremurile tulburi din roman decat un drum al foamei, al celor nedreptatiti, fortati sa ia drumul pribegiei cu toata agoniseala in spate si cu sperantele in suflete. Dupa ce ferma pe care o administrau in regim de arenda este desfiintata, ramasa pe drumuri, familia Joad, eroul colectiv din Fructele maniei, este silita sa se imbarce intr-o masina veche, inclusiv cu cele cateva animale care au mai ramas dupa ce totul a fost vandut. Toti membrii familiei viseaza sa gaseasca un trai mai bun in California, iar ca ei sunt toti cei pe care ii intalnesc in drumul spre taramul fagaduintei.

Tom Joad, cel mai mare dintre copiii familiei, este eliberat conditionat din inchisoare, dar cand ajunge acasa, descopera doar pamantul pustiit si salbaticit si casele lasate de izbeliste pe un pamant al nimanui. Un alt personaj interesant al romanului este fostul preot Jim Casy, cel ce va incerca sa devina, la un moment dat, glasul celor napastuiti. Cei doi aleg sa mearga impreuna in cautarea familiei Joad.

Familia sufera un continuu proces de disolutie, pe rand, membrii sai dispar sau pleaca, singura figura constanta ramanand cea a mamei care se straduieste din rasputeri sa ii tina pe toti in jurul sau. Personalitatea ei este redata cu iubire de autor, ea este singurul principiu care sta in picioare in timp ce ceilalti isi pierd capul, iar relatiile umane se deterioreaza.

Mirajul se destrama, pamantul fagaduit este guvernat de exploatatori si populat de saraci si amarati, nu este altceva decat un domeniu al raului social, al violentei si al nedreptatii. Finalul romanului este insa, o promisiune. Cu putinul ramas, cu toti cei care inca o mai formeaza, familia Joad isi continua drumul. Mai departe.
Va recomand cu caldura sa o lecturati, chiar daca numarul paginilor pe multi i-ar putea speria - nu mai putin de 827 -

Razboi Rece

Cred ca s-au scris mii de eseuri, carti si tratate despre acea perioada atemporala din viata unui om - copilaria- a vorbi deja despre acest subiect, a devenit o banalitate crasa, tuturor oamenilor aflati in cumpana varstelor li se va inunda porii cu nostalgia dulce, aburinda ca o cafea braziliana a copilariei. Insa consider ca omul face mereu aceeasi greseala, isi compara propria copilarie cu a celor din generatia contemporana, vremurile, fireste, sunt supuse schimbarii, fiecare am avut bucuri, tristeti, iluzii si deziluzii, ne falim intr-un fel ca nu am fost asa-zisii "sclavi ai calculatoarelor" la ce folos?! daca suntem acum, ne mandrim ca noi am avut o copilarie plina de lucruri care ne-au influentat intr-un mod pozitiv si ce? cu toti am avut, numai ca noi "stocam" doar ce ne place.
Daca as intreba un puritan din epoca lui Napoleon, probabil ca ar fi nostalgic dupa scrisorile scrise la lumina lumanarii de seu atribuite iubitei sale, si ne va da exemple ce bine era in vremea lui. Asadar cu toti ne putem da exemple, omul insusi e un exemplu dat celorlalte rase inferioare (oare?!)
Nu trebuie sa facem comparatii care deja au luat proportii de dimensiunea unui "razboi rece" generatia nascuta sub vechiul regim versus "generatia sedentara" ci trebuie sa ne bucuram de ce a fost, oricum timpul nemilos intr-o zi va distruge si ultima farama de polemica.

Blestemul Tiki-taka

Înregistrarea partidei FC Barcelona – Real Madrid din 29 noiembrie 2010 poate fi aşezată într-o sondă spaţială, aşa cum pe Voyager se află un disc cu fragmente sonore din Beethoven, Bach, Stravinsky, Mozart şi Chuck Berry. Într-un nou act de PR la nivel cosmic, le-am putea prezenta vecinilor cu adevărat galactici efectele unei stări de graţie pe care o părticică a omenirii a traversat-o, nicidecum o caracteristică a întregului.

În jocul Barcelonei nu e vorba de magie. Mingea este mereu vizibilă pe scenă, ca o mănuşă bătută în cuie de poarta adversarului. Mulţi îi zic circ şi nu greşesc decât prin aceea că-i dau cuvântului o conotaţie răutăcioasă. Circul taman asta înseamnă: o întreprindere riscantă, îmbrăcată în haine hazlii şi desfăşurată sub ochii tăi. E ca în filmele în care o bandă dă spargere într-o bancă: ştii planul, că vor săpa un tunel şi că hoţii vor dispărea cu banii prin canalizare, la fel cum ştii primele măsuri din Simfonia Destinului sau că Messi pătrunde mereu pe interior. Şi ce dacă? Aceste lucruri nu încetează nici să ne surprindă, nici să ne placă.

Identitate. Până la urmă, despre asta e vorba. Într-un prezent în care se caută ca toţi să fim la fel, ei sunt altfel. Asta înseamnă, de fapt, unicitatea: nu capacitatea avatarului tău de a vinde orice, de la şampon antimătreaţă până la ulei de maşină, ci ca tu să fii inimitabil. Din punct de vedere comercial, figurile lui Xavi şi Iniesta sunt mai potrivite pentru afişele cu “Wanted” decât pentru reclame. Ce să cumpere clientul? Cele 110 pase ale lui Xavi (vezi foto) din cele 87 minute în care a jucat, un fel de “Prinde-mă dacă poţi”? FC Barcelona e o echipă subversivă, care ronţăie circuitele şi nervii celuilalt, care ironizează, care dă senzaţia ucigaşă că nici măcar nu-şi propune să dea gol. Este, evident, o iluzie, muşcătura vine pînă la urmă, dar fotbalul premergător creează acea abundenţă liniştită, acea bucurie relaxată care nu mai seamănă cu o activitate având un scop, ci cu jocul.

Până şi ciuda copilărească a adversarilor devine cumva firească. Te uiţi la Sergio Ramos şi, cu toată brutalitatea reacţiilor sale, cumva îl înţelegi. Adică, el a făcut parte din angrenaj, a luat un titlu european şi unul mondial alături de adversari, totuşi constată că a fost doar un şurubel. Barcelona – cu fotbalul ei care nu doar că te înfrânge, dar te şi anulează – te poate duce la nebunie.

Există însă indivizi aflaţi într-un pericol mai mare decât adversarii lui Messi&Co. Sunt cei care vor încerca să joace Tiki-taka: ei se vor face singuri şi cu desăvârşire de râs. Barcelona nu a lansat o modă, ci un blestem, acela de a te face să crezi că poţi şi tu.

Panza cu ganduri!

De-a lungul vremii am promis destule lucruri ca voi face pentru acest blog si aproape niciodata nu m-am tinut de cuvant, nu pot explica decat printr-un paradox acest neajuns, postarile dese nu au fost deloc dese, si as putea sa ma ascund foarte usor sub masca unui om care crede ca nu are nimic bun de spus, da-i omului o masca si iti va spune cine este, spunea marele Oscar Wilde, dar la mine chiar nu se potriveste in context.
Sunt un om comod, cine nu este? am fost doar eu si gandurile mele, atata amar de timp m-am consultat cu ele si nu m-au lasat sa le exprim, imi spuneau ca la ce bun? toata viata mea ma voi feri de banalitate, fobia gandurilor mele aceasta este, banalitatea nu va aparea niciodata pe acest blog, dar mai ales motivatia care mi-a lipsit o perioada, a inceput sa ma insele cu dragostea, s-au intalnit intr-un loc stiut numai de ele si s-au gandit sa fuga in lume, norocul meu a fost ca le-am descoperit "planul" motivatia fara experienta a fost prinsa la loc imediat, dar dragostea perfida si vicleana asa cum o stiu eu dusa a fost, plecand cu un ranjet de satisfactie fara ca macar sa isi ia adio.
Desigur mai sunt si oameni care apreciaza acest blog, aceasta munca a mea, aprecierile au fost destule dar niciodata nu prea le-am simtit din suflet, dar ieri am simtit ca trebuie sa privesc paienjenisul care s-a format, sa il curat si sa-i dau un pic de culoare, fie ca va exista o singura persoana pe lumea asta care imi va indragi gandurile asternute aici, le voi exprima cu cel mai mare drag si fara nici un pic de teama. De acum inainte mai putine vorbe, faptele sa vorbeasca!