Dragi romani

        Maine se presupune ca este ziua cea mai importanta pentru o natiune. Pentru romani, ziua nationala a avut mereu o semnificatie aparte. Fireste, in egocentrismul nostru urias, ne consideram ultra-mega-super nationalisti, nimeni nu poate fi ca noi...

Realitatea insa, ca de obicei, ne da peste nas, multi dintre romani sunt deja plecati in concedii (romanul cred ca este singurul din lume, care are mereu bani de concediii, indiferent de gradul saraciei) traditia trebuie pastrata, micii trebuie sa sfaraie pe gratar, manelele sa urle din boxele masinilor si mai ales sa curga bautura nu?! Altfel cum ar putea uita romanasii nostri de suparari?

        Se vor arunca cu vorbe pompoase de lauda, isi vor aduce aminte de totii inaintasii lor cu o usurinta dezarmanta, dar mai ales se vor bate la propriu pentru o bucata de ciolan. Cine mai e asa patriot ca noi? Va spun eu, ca nimeni. Cand e vorba de atins moaste si mancare pe gratis, suntem pe primul loc in univers.
Indiferent in ce loc se vor afla maine, chiar si pe Luna, toti isi vor aminti ca sunt romani, ca au o istorie impresionanta in spate, ca au niste stramosi care au facut ceva pentru tara asta, dar asta va fi doar maine, de poimaine, in schimb, toata suflarea romaneasca se va intoarce la vechile obiceiuri...a mai sosit un prilej de turnat alcool pana se plictiseste si coma, si cand te gandesti ca este doar prologul, vin sarbatorile de iarna, atunci sa te tii...nu-i problema, suntem un popor nationalist, chiar si odata pe an.

Ma gandeam daca I.L. Caragiale, era prezent in zilele noastre, nu cred ca sesiza o mare diferenta, fata de perioada in care a trait. Marlania, prostia, hotia si lenea se lafaie si acum mandre in fotoliu, gata pentru a fi schitate pe hartie de marele dramaturg, si ce opere ieseau...dar sa lasam la parerea expertilor, care maine vor purta cocarda tricolora cu emotie, vor avea discursuri induiosatoare, clasa politica romaneasca va fi la datorie sub Arcul de Triumf, domnul Basescu, ''cel mai iubit conducator al poporului'' va mai da mana cu niste pensionari fericiti, si uite asa, suntem noi pe drumul cel bun, trasat de Maica Europa.

P.S: Zicea cineva ca ne merge prost? Nu, va spun eu, a fost un ecou invidios de la vecini.

Locul unde si stelele zabovesc!

               Pentru foarte multi dintre spanioli si mai ales pentru turisti, Andaluzia, poate cea mai importanta regiune a Spaniei, este si imaginea definitorie a unei tari al carei specific national este alcatuit din flamenco, fiestas, luptele cu tauri si mai ales temperamentul latin, patimas, daruit. Amestecul dintre temperamentul si traditiile hispanice si lunga dominatie maura au dus la un rezultat aparte, in care mostenirea spaniola se imbina cu cea islamica, iar Andaluzia devine un spatiu cu o identitate distincta si in acelasi timp cea mai putin "europeana" regiune din Europa occidentala. Insa poate tocmai aceasta neobisnuita combinatie a dus la aparitia in Andaluzia a unor nume precum Velasquez, Picasso, Lorca, a pasionatilor de flamenco - mari artisti ce transforma acest dans in magie - a nenumaratelor fiesta si a curajului toreadorilor care infrunta taurii furiosi.

                

 Palate islamice, mici sate ce par desprinse din paginile cartilor cu basme, munti, plaje, coasta ce iese din mare, toate fac din Andaluzia un loc greu de uitat, iar in orase precum Sevilla si Malaga pofta de viata face din noapte o noua zi, cand trebuie sa sperati ca veti rezista ritmului impus de petrecareti. Pentru ca aceasta este in esenta Andaluzia : un loc in care veti descoperi Spania, unde va puteti plimba, puteti face plaja, va puteti bucura de minunatele peisaje si de obiectivele turistice, puteti redescoperi marile nume ale culturii care au inceput de aici.

      Clima foarte placuta, uneori totusi prea calduroasa, kilometri intregi de plaje aurii, porturile, marea, orasele, raul Guadalquivir (care traverseaza Andaluzia), muntii Sierra Morena si Sistemas Beticos. Potentialul turistic al Andaluziei este imens, dar este si folosit inteligent, iar numarul celor care ajung aici atrasi de plaje, de mici asezari, de folclor si artizanat creste de la an la an. 

 Pentru cunoscatori, Andaluzia este locul unde folclorul si traditiile spaniole s-au pastrat cel mai bine, iar cei interesati de farmecul flamenco si de luptele cu tauri, respectand toate regulile vechi de secole, trebuie sa ajunga aici. Dincolo de comercial, de "indulcirea" pentru profit, de spectacol, in Andaluzia totul se face in stil spaniol : sincer, fara inhibitii si ezitari, cu pasiunea specifica spatiului iberic.

      Istoria acestor locuri, este una aparte, Andaluzia de astazi este rezultatul unui adevarat creuzet in care s-au amestecat trei mari culturi - spaniola, araba si iudaica. Dupa ce maurii au invadat si cucerit Spania in secolul VIII, incepand astfel o lunga dominatie care a dus la formarea Spaniei asa cum este astazi, mai ales din punct de vedere cultural, Cordoba a devenit capitala unei mari puteti. Bogatii nemasurate, cultura, putere militara si comerciala, toate au facut din Spania o tara puternica si temuta de ceilalti, iar El Andalus, numele noului regat, era rostit cu respect si admiratie. Potrivit unei vechi legende islamice, poporul din El Andalus i-ar fi cerut lui Allah cinci daruri : cerul de un albastru curat, mari pline de peste, copaci incarcati de fructele de tot felul, femei frumoase si o carmuire dreapta. Allah le-a daruit primele patru, dar a refuzat sa le dea si ocarmuirea ceruta, spunandu-le ca toate cinci ar face din Andaluzia raiul pe pamant. Iar Andaluzia nu este prea departe de asta. 

     Turistii sunt atrasi aici in special de regiunile de coasta, perfecte pentru o vacanta de neuitat, precum Costa de la Luz, Costa del Sol, Costa Tropical, Costa Almeria, cu plajele si statiunile lor, de la cele de lux la cele pentru orice buget. Multi prefera insa orasele si satele din Andaluzia, fiind mai curand in cautarea traditiilor si folclorului, a acelei Spanii eterne, in buna parte imaginare. Este taramul satelor cu case albe si curate, strazi pietruite, un ritm al vietii de zi cu zi lent si linistit, este o Spanie departe de turism si reclame, o Spanie autentica. Iar minunatele orase ca Sevilia, Cordoba, Cadiz sau Granada il aduc pe vizitator cu secole in urma, in timpurile dominatiei maure si ale puterii imperiului spaniol. 

     Aici este locul unde posteritatea a asezat celebrele Alhambra, Medina, Azahara, Alcazar sau golasii munti Sierra Nevada. O mulţime de palmieri, de rododendroni, tin loc de refugiu indragostitilor, ca şi cum tropicul ar trece prin mijlocul oraşului. Această junglă bine îngrijită, populată de specii exotice pe care le aduc navele, aminteşte de prosperitatea unei burghezii formate din negustori care, în secolul al XIX-lea, făceau negoţ cu fier, textile şi renumitul vin dulce, cu parfum de ambră, care le seducea pe bătrânele englezoaice.

 Dar nu pot să termin acest tur al Andaluziei fără a aminti şi de atracţiile culinare din această zonă, precum „gazpacho”, o specialitate locală, de fapt o supă rece făcută din roşii, ardei gras, castravete, usturoi, ulei de măsline şi vin, care se află în zeci de variante locale, cu ingrediente ca pepene galben, căpşuni, migdale, struguri, ardei iute sau bucăţi de şuncă. La mai toate restaurantele de pe coastă veţi găsi pui de calamares delicioşi, chintesenţa simplităţii culinare, sau „fritura de pescado”, care include anşoa, creveţi, bucăţi mari de cod sau „rape”, peştele călugăr, o delicatesă mediteraneană. Dar regina andaluză este cu siguranţă paella, în zeci de variante, oricum, la bază, făcută din orez cu arome de şofran, cu diferite specii de peşte şi crustacee. Să nu uităm de Tapas, care relevă caracterul spaniolilor în condiţiile în care consumul este invariabil legat de socializare. Clienţii se mută adesea dintr-un bar în altul, mâncând, bând şi stând de poveşti, ascultând muzică. Aceste Tapas sunt etalate pe toate tejghelele din restaurante, şi zecile feluri în care sunt îmbinate, fie marinate cu anşoa, sardele şi fruncte de mare, ori cu ton uscat, fie cu jambon afumat de Andaluzia, te îndeamnă să guşti toate. Ca prim fel, în această zonă, delicioase sunt şi „boqerones”, anşoa şi sardine, servite pane, sau celebra şuncă Serrano, de fapt un jambon afumat, ori „mariscos”, un amestec de scoici albe, midii şi caracatiţă, ori sepie şi zamburinas, un fel de scoici mici, şi caracoles, melci, toate preparate cu usturoi şi prăjite apoi, o mâncare incredibil de gustoasă. Să mai adăugăm „albondigas”, chiftele preparate din carne de peşte, înăbuşite în sos de roşii cu usturoi şi condimente. O altă metodă de a le prepara sunt frigăruile după metoda kebabului. Şi, bineînţeles, toate servite cu unul dintre apreciatele vinuri din zonă sau cu sangria.

Aici cu siguranta, nici stelele de pe cer nu vor dori sa plece vreodata. Inima mea este indragostita neconditionat de aceste minunate locuri. Ascultati magia...

''Ultima ispita a lui Hristos''

In ultima vreme, am simtit nevoia de a ma ingropa total in scris, era o nevoie fireasca, un reflex neconditionat al mainii mele, chiar daca am considerat ca acele ganduri fugare din suflet sa nu mai fie asternute, chiar, asa, la vedere. Am primit destule ''reclamatii'' din partea lor, s-au lovit mereu de minciuna si ipocrizia oamenilor, de curiozitatea lor morbida, acea curiozitate specific balcanica, sora buna cu barfa.

Aproape in fiecare zi, raman cu un gust amar, ma sperie egoismul din ei, chiar si cand ma privesc in oglinda, imi dau seama ca si eu sunt asa, acolo intr-un cotlon al sufletului, imi zambeste...si imi spun...nu sunt cu nimic mai bun. Ma doare, atunci cand gresesc, de cele mai multe ori, nu reusesc sa rup lanturie ispitei...dar e in natura umana sa fim sclava ei si supusi greselii.

Vedeti, nu avem multe lucruri divine in interiorul nostru, totul este o iluzie, existenta noastra se limiteaza la speranta si ne legam cu dintii de viitor, chiar si cand suntem in pragul mortii, speram sa ne legam iluzia de o alta viata...mai buna, mai lipsita de suferinta. Refuzam sa credem in moarte si in egoismul nostru desantat, credem, ca pe undeva suntem eterni, daca nu trupul nostru firav, atunci sufletul.
Speram sa fim guvernati de dragoste, unicul lucru real din aceasta lume, si mereu amanam momentul pentru a o darui...poate nu scriam aceste umile randuri daca nu eram profund impresionat de o carte, citita recent.
O carte care m-a impresionat profund si care iti schimba perceptia, indiferent de principiile in care crezi si care nu are voie sa lipseasca din biblioteca nimanui.

''Ultima ispita a lui Hristos'' scrisa de Nikos Kazantzakis, te sperie cu umanitatea ei, daca ati citit in copilarie despre aventurile lui Alexis Zorbas, atunci sunteti familiarizati cu marele scriitor grec, grandios prin expunea tabloului biblic intr-o maniera atat de simpla cititorului si care ofera o imagine inedita dar blamata de Biserica Catolica, a Mantuitorului, inconjurat de simplitate dar si obsedat de ideea caderii in ispita. O cutremuratoare cronica a destinului si jertfei lui Iisus Hristos, ce nu o sa va lase sa coborati cartea din mana. Lectura placuta!

Curajul de a diferit!

Am avut multe treburi de rezolvat in ultimul timp si inca mai am, de fapt, daca analizam la rece nu se vor termina niciodata. Traim intr-o societate in care, oamenii tind sa devina niste roboti, rutina ne mananca zilele, munca ii face pe majoritatea persoanelor sa se scalde intr-o "baie" obscena de sedentarism.

O lume unde nici tristetea nu are loc, nu poate exista. Ma intreb oare cati romani se mai duc seara la o piesa de teatru sau macar sa mai citeasca o carte in fotoliu, in liniste, fara sa isi aprinda televizorul sau oricare mijloc mass-media. Nu e nevoie sa fac un sondaj, pentru ca se vede cu ochiul liber ca sunt din ce in ce mai putini oameni interesati de activitati culturale.

Nu e o problema pur mioritica, e intanlita in mai toate tarile si e unul din efectele secundare ale globalizarii. Nu o sa bat moneda pe aceste probleme pentru ca risc sa ma afund intr-o "jungla" mai putin cunoscuta. Ceea ce este dureros este faptul ca nimeni nu mai are curajul sa fie diferit, sa aiba si alte activitati, sa incerce sugrumuarea acestei stari sedentare, care incetul cu incetul ne va transforma in niste animale.

De ce nu putem fi diferiti? nu e asta conditia primordiala a omului? sa ne nastem diferiti, ma intreb oare cum putem sa ne complacem in aceasta stare de monotonie si rutina feroce, sa te trezesti dimineata, sa pleci la munca - am avut neplacerea, de multe ori, sa suport "mirosurile" unor oameni ce uita ca in afara de mancat, mai au ceva de facut inainte sa plece - sa ajunga seara sau dupa masa, acasa, cu gandul la singurul lor univers: tolanitul in canapea, neaparat cu o bere in mana si privitul mizeriilor ce se difuzeaza pe majoritatea canalelor de televiziune. Emisiuni dubioase si filme de duzina, facute special pentru tipul asta de oameni vesnic obositi si comozi.

De ce nu merg la un film bun? nu e obligatoriu sa o faci zilnic, acesti tipi arunca mereu acelasi argument, ca nu au bani, ok, nu a zis nimeni ca traim in cea mai prospera situatie din istorie, da macar un efort pe saptamana, poti face. Nu iti mai cumperi bere si faci o economie. Dar decat sa renunte la bautura, mai bine ii dai cu ceva in cap.

E greu sa schimbi o mentalitate, mai ales la noi, unde superstiile si prejudecatile sunt bine ancorate inca din cele mai vechi perioade. Daca pentru alte popoare, curajul de a fi diferit, suna bine, macar in teorie, la noi are o alta conotatie. Numai sa incerci sa le spui si deja se uita urat la tine, de aceea consider ca cel putin romanii nu vor avea niciodata curajul de a fi diferiti.

Legamantul sacru!

Amintirile sunt "calmantele" care fac viata mai usoara, care iti induce o stare de liniste, atunci cand norii grei de furtuna vin pe cerul tau. Unele momente din viata, am dori sa le traim vesnic, sa fim mereu acolo, sa traim intotdeauna in acel moment si sa fugim de greutatile prezente.

Cu totii avem clipe magice ce le pastram in suflet, si unul dintre ele este legat de inceputul pasiunii mele pentru sport si mai ales pentru fotbal. Am fost intrebat de multe ori cand s-a produs aceea scanteie ce a declasat "eruptia".
Chiar nu am sa uit lunile toride de vara ale anului 1994, nu aveam 5 anisori impliniti, dar eram foarte fericit, vacanta de vara era binecuvantarea oricarui copil, mai ales ca mama ma lasa sa ma joc de dimineata pana seara. Tata era mandru ca isi daduse silinta sa ma invete a citi perfect, nimic nu mai conta, faptul ca rupsesem patru abecedare, era doar statistica.

Am trait in perioada cand copilaria era un lucru sfant, cand totii copii bateau mingea pe celebrele maidane cat era ziua de lunga. Era de ajuns sa aud bucuria baietilor dupa marcarea unui gol si sa o i-au la goana din casa numai sa fiu printre ei. Faceam adevarate "campionate" ce s-au perpetuuat chiar si in timpul anilor scolari.
Cu totii ne doream sa fim in fata, sa atacam, patima golului si adrenalina faceau o adevarata simbioza magica. Numai eu am fost mereu exceptia, cand toti fugeau in atac, mie imi placea sa stau in poarta, eram un portar bun, desi nu eram inalt, aveam niste reflexe extraordinare, penaltyurile erau specialitatea casei, faceam colectie cu celebrele albume "Panini" cele care m-au invatat pe de rost totii marii jucatori ai acelor vremuri.
Numarul "10" era evident dorinta tuturor de al purta pe spate, cand Gica Hagi era idolul a 20 de milioane de oameni, nu aveai cum sa iti doresti altceva, din nefericire, nu am avut niciodata talentul de a dribla al "Regelui", asa ca intotdeauna Stelea sau mai tarziu Lobont au fost pentru mine modelul demn de urmat.

In acele zile in care asteptarea isi juca lenesa rolul in bataia soarelui dogoritor de Iulie, familia mea era agitata, unchi, matusi, verisori, cu totii erau pregatiti sa sustina pana la pierderea glasului nationala de fotbal a Romaniei, care avea sa sustina cel mai important examen, accederea in "sferturile unui campionat mondial. Hagi & Co erau fata in fata cu istoria, daca castigam, reuseam sa intram in primele 8 echipe ale lumii, cea mai mare performanta din istoria fotbalului romanesc.
Ce a urmat, e de povestit nepotilor, intalneam marea echipa a Argentinei, scapasem de un Maradona descumpanit prin tribune, dar in fata masinariei infernale de dat goluri Claudio Caniggia, nimic nu parea in favoara noastra.
Emotiile erau mari, intr-o tara bantuita de tranzitie, fotbalul era unica sursa de fericire, tricolorii aveau sanse mici in fata argentinienilor si totusi asta nu i-a impiedicat sa lupte ca niste eroii, Gica Hagi si Ilie Dumitrescu marcau cele mai frumoase goluri din acel turneu si castigam cu 3-2, ce s-a intamplat dupa, e de nedescris.

 O tara intreaga a iest in strada de bucurie, Piata Universitatii s-a transformat intr-un loc de "pelerinaj" pentru toti romanii, care se imbratisau si intindeau sute de hore. Nu am sa uit niciodata lacrimile de bucurie ale tatalui meu, care m-a luat in brate si mi-a transmis ca trebuie sa sarbatorim, sa mergem in piata si sa fim alaturi de milioanele de romani ce uitasera de toate greutatile si strigau cu foc "Hagi, presedinte!!". Simteam ca plutesc, dar atunci am stiut ca am facut un legamant sacru pentru tot restul vietii cu fotbalul.

Gandurile unui "vagabond"

Sunt multe lucruri pe care le poti topi de rautate doar cu un zambet, mi s-a intamplat destul de des, ceea ce este un obiectiv atins. Asta pentru ca m-am uitat putin in urma pe blog, mai exact acum 3 ani, eram curios daca multe din ideiile mele au evoluat. Pe plan profesional, se pare ca da, in alte domenii ale vietii, din pacate chiar nu.

Multe din temerile de atunci sunt prezente si azi in viata cotidiana, singuratatea mi-a ramas mereu fidela, probabil singura poveste de dragoste adevarata ce se incumeta sa faca casa buna cu mine, restul sunt doar inchipuri ale mintii mele, si o spun cu tristete, dragostea nu se poate aprinde pe banuieli si pe lucruri fictive.

E greu de gasit o explicatie, credeam ca toamna este anotimpul imbracat in nostalgie, la mine pare mereu vara, si nu stiu de ce am senzatia asta, mai ales acum cand lumea pare mai fericita ca niciodata. Desigur nimic nu s-a schimbat, oamenii se indragostesc, isi construiesc relatii, fiecare pare sa aiba caminul sau, nu trebuie sa ne amagim prea mult, ca in orice drama, trebuie sa existe si "vagabonzi" care se plimba prin oras cu gandurile pierdute undeva in asfalt, doar tresarind la auzul unei horjoneli nevinovate intre doi indragostiti ce isi poarta pasul lor atemporal.

Mergi mai departe, incerci sa iti furi propriile ganduri, nu reusesti, schitezi un zambet mai mult pentru sine, in timp ce o melodie in surdina iti gadila timpanele, realizezi ca ai ceva prieteni, o familie pe masura si un camin adevarat...asta iti mai retine putin "oful" ce sta sa iasa gata de atac din interiorul tau.
Zaresti cartile de la Universitate, imposibil sa treci nepasator peste ele, privesti totusi usor absent, le rasfoiesti, incercad sa gasesti una fermecata, gandindu-te ca poti purta cu ea un dialog tainic, nestiut de nimeni. Magia se opreste brusc si pleci dezamagit, privirea nu te asculta, parca totul este impotriva ta.
Dragostea te priveste cu indiferenta unui sofer de taxi, care nu te va invita niciodata gratis in masina lui...te gandesti cu ce ai gresit, timpul se scurge, acasa te asteapta singuratatea, linistita si fidela, ii simti imbratisarea rece dar familiara, iti zambeste si iti spune: " Sunt aici, ca sa am grija de tine, doar pe mine ma ai".

Rusine!

Am avut foarte multa treaba in ultima perioada, dar oricat de obosit as fi, cand vad atata nedreptate, nu pot sa nu comentez. Desi am fost mai de mult timp rugat  sa fac o analiza politica in legatura cu problema ruseasca din Republica Moldova, am tot amanat acest lucru, considerand ca nu sunt in masura si nici nu stapanesc bine subiectul.

Dar azi am observat intamplator un filmulet pe facebook, in care erau intervievati mai multi elevi rusi din Chisinau, in legatura cu notele lor la proba de limba si literatura romana. Ok, nu e o noutate, oameni idioti au existat, exista si vor exista intotdeauna, nu e o rusine sa fii asa, nu e o rusine ca nu poti, dar e rusinos sa nu vrei, ba chiar mai mult sa fii un infractor cu acte in regula.

Fetele lor sunt foarte expresive, tipic "muscalilor" cu vodca pe post de placere orgasmica, nu asta e important, in Constitutia unui stat nu iti este interzis accesul la alcool, dar in oricare tara din lumea asta larga chiar si in cea mai noua ( Sudanul de Sud) scrie clar ca lacrima, ca limba oficiala a populatiei autohtone predominante trebuie respectata, adica eu daca ma mut in China, nu o sa aud vreun miliard de voci ce ma saluta in romaneste...nu ca nu mi-ar placea, dar din respect pentru acei oameni, ma voi stradui sa le folosesc limba, mai ales daca, poate, am ganduri sa ma stabilesc pe acolo.

Din nefericire exista un popor care nu a reusit decat "performanta" creearii unor monstrii, este de ajuns sa ne amintim de Ivan cel Groaznic, Ilici Lenin sau de Stalin ca sa iti dai seama de idiotenia nativa a rusilor, o tara "mare ca o prajina si proasta ca o gaina", sper sa ma ierte, bietele inaripate ca le jignesc inteligenta, comparandu-le cu un neam ce nu a realizat nimic bun, decat prin furturi si crime impotriva umanitatii.

Imperiul Tarist ramane doar o amintire, URSS, doar un vis urat, nu si pentru dictatorul "modern" alias, Vladimir Putin care de 12 ani isi joaca Polka nestingherit pe mosiile rusesti, deh, mostenire de familie, arta spionatului deprinsa in KGB si a relatiilor cu vechea nomenclatura de partid, la urcat pe culmi nebanuite. Influenta bautorilor de vodca nu are voie sa scada, o spune, "conducatorul iubit al poporului", in fostele tari-satelit, din tot acest harem, acestia intotdeauna au avut o favorita, Moldova, cea cu iesire strategica la mare.

Au violat si mutilat nestingherit acest neam romanesc, vreme de 60 de ani, botezand pamantul sfant al lui Stefan in Basarabia si uneltind ca un sarpe veninos impotriva limbii si a originii acestui popor brav.
Ma intreb oare daca domnitorul moldovean nu se zvarcoleste in mormant, vazand niste limbrici uscati, cum se prefac a nu intelege limba romana., graiul unei tari libere...si respingand cu ura tot ce e autohton, oare de ce moldovenii se complac in situatia asta si nu i-au masuri extreme?

Mi-e greu sa am un raspuns atata timp cat pentru multi dintre ei a vorbi limba muscalilor inseamna ceva "cool",  draga frati de peste Prut daca a vorbi limba celor ce v-au trimis bunicii sau strabunicii in lagarele din Siberia inseamna ceva "cool", va meritati soarta; " Moldova nu e a mea, ci a urmasilor, urmasilor mei" mai insemana ceva pentru voi, razesilor, aceste cuvinte? Cat va mai lasati calcati in picioare de aceste brute fara creier? Scapati de jugul lor, mi-e rusine, mie ca roman, sa vad cum acesti avortoni umilesc limba noastra sfanta.