Amintirile sunt "calmantele" care fac viata mai usoara, care iti induce o stare de liniste, atunci cand norii grei de furtuna vin pe cerul tau. Unele momente din viata, am dori sa le traim vesnic, sa fim mereu acolo, sa traim intotdeauna in acel moment si sa fugim de greutatile prezente.
Cu totii avem clipe magice ce le pastram in suflet, si unul dintre ele este legat de inceputul pasiunii mele pentru sport si mai ales pentru fotbal. Am fost intrebat de multe ori cand s-a produs aceea scanteie ce a declasat "eruptia".
Chiar nu am sa uit lunile toride de vara ale anului 1994, nu aveam 5 anisori impliniti, dar eram foarte fericit, vacanta de vara era binecuvantarea oricarui copil, mai ales ca mama ma lasa sa ma joc de dimineata pana seara. Tata era mandru ca isi daduse silinta sa ma invete a citi perfect, nimic nu mai conta, faptul ca rupsesem patru abecedare, era doar statistica.
Am trait in perioada cand copilaria era un lucru sfant, cand totii copii bateau mingea pe celebrele maidane cat era ziua de lunga. Era de ajuns sa aud bucuria baietilor dupa marcarea unui gol si sa o i-au la goana din casa numai sa fiu printre ei. Faceam adevarate "campionate" ce s-au perpetuuat chiar si in timpul anilor scolari.
Cu totii ne doream sa fim in fata, sa atacam, patima golului si adrenalina faceau o adevarata simbioza magica. Numai eu am fost mereu exceptia, cand toti fugeau in atac, mie imi placea sa stau in poarta, eram un portar bun, desi nu eram inalt, aveam niste reflexe extraordinare, penaltyurile erau specialitatea casei, faceam colectie cu celebrele albume "Panini" cele care m-au invatat pe de rost totii marii jucatori ai acelor vremuri.
Numarul "10" era evident dorinta tuturor de al purta pe spate, cand Gica Hagi era idolul a 20 de milioane de oameni, nu aveai cum sa iti doresti altceva, din nefericire, nu am avut niciodata talentul de a dribla al "Regelui", asa ca intotdeauna Stelea sau mai tarziu Lobont au fost pentru mine modelul demn de urmat.
In acele zile in care asteptarea isi juca lenesa rolul in bataia soarelui dogoritor de Iulie, familia mea era agitata, unchi, matusi, verisori, cu totii erau pregatiti sa sustina pana la pierderea glasului nationala de fotbal a Romaniei, care avea sa sustina cel mai important examen, accederea in "sferturile unui campionat mondial. Hagi & Co erau fata in fata cu istoria, daca castigam, reuseam sa intram in primele 8 echipe ale lumii, cea mai mare performanta din istoria fotbalului romanesc.
Ce a urmat, e de povestit nepotilor, intalneam marea echipa a Argentinei, scapasem de un Maradona descumpanit prin tribune, dar in fata masinariei infernale de dat goluri Claudio Caniggia, nimic nu parea in favoara noastra.
Emotiile erau mari, intr-o tara bantuita de tranzitie, fotbalul era unica sursa de fericire, tricolorii aveau sanse mici in fata argentinienilor si totusi asta nu i-a impiedicat sa lupte ca niste eroii, Gica Hagi si Ilie Dumitrescu marcau cele mai frumoase goluri din acel turneu si castigam cu 3-2, ce s-a intamplat dupa, e de nedescris.
O tara intreaga a iest in strada de bucurie, Piata Universitatii s-a transformat intr-un loc de "pelerinaj" pentru toti romanii, care se imbratisau si intindeau sute de hore. Nu am sa uit niciodata lacrimile de bucurie ale tatalui meu, care m-a luat in brate si mi-a transmis ca trebuie sa sarbatorim, sa mergem in piata si sa fim alaturi de milioanele de romani ce uitasera de toate greutatile si strigau cu foc "Hagi, presedinte!!". Simteam ca plutesc, dar atunci am stiut ca am facut un legamant sacru pentru tot restul vietii cu fotbalul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu