Multe din temerile de atunci sunt prezente si azi in viata cotidiana, singuratatea mi-a ramas mereu fidela, probabil singura poveste de dragoste adevarata ce se incumeta sa faca casa buna cu mine, restul sunt doar inchipuri ale mintii mele, si o spun cu tristete, dragostea nu se poate aprinde pe banuieli si pe lucruri fictive.
E greu de gasit o explicatie, credeam ca toamna este anotimpul imbracat in nostalgie, la mine pare mereu vara, si nu stiu de ce am senzatia asta, mai ales acum cand lumea pare mai fericita ca niciodata. Desigur nimic nu s-a schimbat, oamenii se indragostesc, isi construiesc relatii, fiecare pare sa aiba caminul sau, nu trebuie sa ne amagim prea mult, ca in orice drama, trebuie sa existe si "vagabonzi" care se plimba prin oras cu gandurile pierdute undeva in asfalt, doar tresarind la auzul unei horjoneli nevinovate intre doi indragostiti ce isi poarta pasul lor atemporal.
Mergi mai departe, incerci sa iti furi propriile ganduri, nu reusesti, schitezi un zambet mai mult pentru sine, in timp ce o melodie in surdina iti gadila timpanele, realizezi ca ai ceva prieteni, o familie pe masura si un camin adevarat...asta iti mai retine putin "oful" ce sta sa iasa gata de atac din interiorul tau.
Zaresti cartile de la Universitate, imposibil sa treci nepasator peste ele, privesti totusi usor absent, le rasfoiesti, incercad sa gasesti una fermecata, gandindu-te ca poti purta cu ea un dialog tainic, nestiut de nimeni. Magia se opreste brusc si pleci dezamagit, privirea nu te asculta, parca totul este impotriva ta.
Dragostea te priveste cu indiferenta unui sofer de taxi, care nu te va invita niciodata gratis in masina lui...te gandesti cu ce ai gresit, timpul se scurge, acasa te asteapta singuratatea, linistita si fidela, ii simti imbratisarea rece dar familiara, iti zambeste si iti spune: " Sunt aici, ca sa am grija de tine, doar pe mine ma ai".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu