Legamantul sacru!

Amintirile sunt "calmantele" care fac viata mai usoara, care iti induce o stare de liniste, atunci cand norii grei de furtuna vin pe cerul tau. Unele momente din viata, am dori sa le traim vesnic, sa fim mereu acolo, sa traim intotdeauna in acel moment si sa fugim de greutatile prezente.

Cu totii avem clipe magice ce le pastram in suflet, si unul dintre ele este legat de inceputul pasiunii mele pentru sport si mai ales pentru fotbal. Am fost intrebat de multe ori cand s-a produs aceea scanteie ce a declasat "eruptia".
Chiar nu am sa uit lunile toride de vara ale anului 1994, nu aveam 5 anisori impliniti, dar eram foarte fericit, vacanta de vara era binecuvantarea oricarui copil, mai ales ca mama ma lasa sa ma joc de dimineata pana seara. Tata era mandru ca isi daduse silinta sa ma invete a citi perfect, nimic nu mai conta, faptul ca rupsesem patru abecedare, era doar statistica.

Am trait in perioada cand copilaria era un lucru sfant, cand totii copii bateau mingea pe celebrele maidane cat era ziua de lunga. Era de ajuns sa aud bucuria baietilor dupa marcarea unui gol si sa o i-au la goana din casa numai sa fiu printre ei. Faceam adevarate "campionate" ce s-au perpetuuat chiar si in timpul anilor scolari.
Cu totii ne doream sa fim in fata, sa atacam, patima golului si adrenalina faceau o adevarata simbioza magica. Numai eu am fost mereu exceptia, cand toti fugeau in atac, mie imi placea sa stau in poarta, eram un portar bun, desi nu eram inalt, aveam niste reflexe extraordinare, penaltyurile erau specialitatea casei, faceam colectie cu celebrele albume "Panini" cele care m-au invatat pe de rost totii marii jucatori ai acelor vremuri.
Numarul "10" era evident dorinta tuturor de al purta pe spate, cand Gica Hagi era idolul a 20 de milioane de oameni, nu aveai cum sa iti doresti altceva, din nefericire, nu am avut niciodata talentul de a dribla al "Regelui", asa ca intotdeauna Stelea sau mai tarziu Lobont au fost pentru mine modelul demn de urmat.

In acele zile in care asteptarea isi juca lenesa rolul in bataia soarelui dogoritor de Iulie, familia mea era agitata, unchi, matusi, verisori, cu totii erau pregatiti sa sustina pana la pierderea glasului nationala de fotbal a Romaniei, care avea sa sustina cel mai important examen, accederea in "sferturile unui campionat mondial. Hagi & Co erau fata in fata cu istoria, daca castigam, reuseam sa intram in primele 8 echipe ale lumii, cea mai mare performanta din istoria fotbalului romanesc.
Ce a urmat, e de povestit nepotilor, intalneam marea echipa a Argentinei, scapasem de un Maradona descumpanit prin tribune, dar in fata masinariei infernale de dat goluri Claudio Caniggia, nimic nu parea in favoara noastra.
Emotiile erau mari, intr-o tara bantuita de tranzitie, fotbalul era unica sursa de fericire, tricolorii aveau sanse mici in fata argentinienilor si totusi asta nu i-a impiedicat sa lupte ca niste eroii, Gica Hagi si Ilie Dumitrescu marcau cele mai frumoase goluri din acel turneu si castigam cu 3-2, ce s-a intamplat dupa, e de nedescris.

 O tara intreaga a iest in strada de bucurie, Piata Universitatii s-a transformat intr-un loc de "pelerinaj" pentru toti romanii, care se imbratisau si intindeau sute de hore. Nu am sa uit niciodata lacrimile de bucurie ale tatalui meu, care m-a luat in brate si mi-a transmis ca trebuie sa sarbatorim, sa mergem in piata si sa fim alaturi de milioanele de romani ce uitasera de toate greutatile si strigau cu foc "Hagi, presedinte!!". Simteam ca plutesc, dar atunci am stiut ca am facut un legamant sacru pentru tot restul vietii cu fotbalul.

Gandurile unui "vagabond"

Sunt multe lucruri pe care le poti topi de rautate doar cu un zambet, mi s-a intamplat destul de des, ceea ce este un obiectiv atins. Asta pentru ca m-am uitat putin in urma pe blog, mai exact acum 3 ani, eram curios daca multe din ideiile mele au evoluat. Pe plan profesional, se pare ca da, in alte domenii ale vietii, din pacate chiar nu.

Multe din temerile de atunci sunt prezente si azi in viata cotidiana, singuratatea mi-a ramas mereu fidela, probabil singura poveste de dragoste adevarata ce se incumeta sa faca casa buna cu mine, restul sunt doar inchipuri ale mintii mele, si o spun cu tristete, dragostea nu se poate aprinde pe banuieli si pe lucruri fictive.

E greu de gasit o explicatie, credeam ca toamna este anotimpul imbracat in nostalgie, la mine pare mereu vara, si nu stiu de ce am senzatia asta, mai ales acum cand lumea pare mai fericita ca niciodata. Desigur nimic nu s-a schimbat, oamenii se indragostesc, isi construiesc relatii, fiecare pare sa aiba caminul sau, nu trebuie sa ne amagim prea mult, ca in orice drama, trebuie sa existe si "vagabonzi" care se plimba prin oras cu gandurile pierdute undeva in asfalt, doar tresarind la auzul unei horjoneli nevinovate intre doi indragostiti ce isi poarta pasul lor atemporal.

Mergi mai departe, incerci sa iti furi propriile ganduri, nu reusesti, schitezi un zambet mai mult pentru sine, in timp ce o melodie in surdina iti gadila timpanele, realizezi ca ai ceva prieteni, o familie pe masura si un camin adevarat...asta iti mai retine putin "oful" ce sta sa iasa gata de atac din interiorul tau.
Zaresti cartile de la Universitate, imposibil sa treci nepasator peste ele, privesti totusi usor absent, le rasfoiesti, incercad sa gasesti una fermecata, gandindu-te ca poti purta cu ea un dialog tainic, nestiut de nimeni. Magia se opreste brusc si pleci dezamagit, privirea nu te asculta, parca totul este impotriva ta.
Dragostea te priveste cu indiferenta unui sofer de taxi, care nu te va invita niciodata gratis in masina lui...te gandesti cu ce ai gresit, timpul se scurge, acasa te asteapta singuratatea, linistita si fidela, ii simti imbratisarea rece dar familiara, iti zambeste si iti spune: " Sunt aici, ca sa am grija de tine, doar pe mine ma ai".

Rusine!

Am avut foarte multa treaba in ultima perioada, dar oricat de obosit as fi, cand vad atata nedreptate, nu pot sa nu comentez. Desi am fost mai de mult timp rugat  sa fac o analiza politica in legatura cu problema ruseasca din Republica Moldova, am tot amanat acest lucru, considerand ca nu sunt in masura si nici nu stapanesc bine subiectul.

Dar azi am observat intamplator un filmulet pe facebook, in care erau intervievati mai multi elevi rusi din Chisinau, in legatura cu notele lor la proba de limba si literatura romana. Ok, nu e o noutate, oameni idioti au existat, exista si vor exista intotdeauna, nu e o rusine sa fii asa, nu e o rusine ca nu poti, dar e rusinos sa nu vrei, ba chiar mai mult sa fii un infractor cu acte in regula.

Fetele lor sunt foarte expresive, tipic "muscalilor" cu vodca pe post de placere orgasmica, nu asta e important, in Constitutia unui stat nu iti este interzis accesul la alcool, dar in oricare tara din lumea asta larga chiar si in cea mai noua ( Sudanul de Sud) scrie clar ca lacrima, ca limba oficiala a populatiei autohtone predominante trebuie respectata, adica eu daca ma mut in China, nu o sa aud vreun miliard de voci ce ma saluta in romaneste...nu ca nu mi-ar placea, dar din respect pentru acei oameni, ma voi stradui sa le folosesc limba, mai ales daca, poate, am ganduri sa ma stabilesc pe acolo.

Din nefericire exista un popor care nu a reusit decat "performanta" creearii unor monstrii, este de ajuns sa ne amintim de Ivan cel Groaznic, Ilici Lenin sau de Stalin ca sa iti dai seama de idiotenia nativa a rusilor, o tara "mare ca o prajina si proasta ca o gaina", sper sa ma ierte, bietele inaripate ca le jignesc inteligenta, comparandu-le cu un neam ce nu a realizat nimic bun, decat prin furturi si crime impotriva umanitatii.

Imperiul Tarist ramane doar o amintire, URSS, doar un vis urat, nu si pentru dictatorul "modern" alias, Vladimir Putin care de 12 ani isi joaca Polka nestingherit pe mosiile rusesti, deh, mostenire de familie, arta spionatului deprinsa in KGB si a relatiilor cu vechea nomenclatura de partid, la urcat pe culmi nebanuite. Influenta bautorilor de vodca nu are voie sa scada, o spune, "conducatorul iubit al poporului", in fostele tari-satelit, din tot acest harem, acestia intotdeauna au avut o favorita, Moldova, cea cu iesire strategica la mare.

Au violat si mutilat nestingherit acest neam romanesc, vreme de 60 de ani, botezand pamantul sfant al lui Stefan in Basarabia si uneltind ca un sarpe veninos impotriva limbii si a originii acestui popor brav.
Ma intreb oare daca domnitorul moldovean nu se zvarcoleste in mormant, vazand niste limbrici uscati, cum se prefac a nu intelege limba romana., graiul unei tari libere...si respingand cu ura tot ce e autohton, oare de ce moldovenii se complac in situatia asta si nu i-au masuri extreme?

Mi-e greu sa am un raspuns atata timp cat pentru multi dintre ei a vorbi limba muscalilor inseamna ceva "cool",  draga frati de peste Prut daca a vorbi limba celor ce v-au trimis bunicii sau strabunicii in lagarele din Siberia inseamna ceva "cool", va meritati soarta; " Moldova nu e a mea, ci a urmasilor, urmasilor mei" mai insemana ceva pentru voi, razesilor, aceste cuvinte? Cat va mai lasati calcati in picioare de aceste brute fara creier? Scapati de jugul lor, mi-e rusine, mie ca roman, sa vad cum acesti avortoni umilesc limba noastra sfanta.


 

Ignoranta cat incape !

Mi-a atras cineva atentia astazi sa urmaresc rezultatele inregistre la BAC, am zis ca nu are rost sa vad acelasi "pleonasm" grotesc ce bantuie tara asta de ani de zile...aceleasi fete care cerseau mila, aceeasi parinti care acuza sistemul pentru esecul odraslelor, mi se face pur si simplu strigator la cer.

Nu zic ca sistemul de invatamant romanesc este unul stralucit, ba din contra, este posesorul multor hibe, dar asta nu iti aduce tie ca elev circumstante atenuante, lenea si prostia  nu te vor ajuta niciodata, oare asta cand o vom invata? Nimic nu te retine sa nu inveti. Rezultatele dezastruoase care se inregistreaza an de an la bacalaureat sunt rodul acestor lucruri si a unei mentalitati prostesti care o au multi dintre parintii nostri, si anume ca: " fiul meu, trebuie sa faca un liceu, sa treaca bacul SI SA AJUNGA MARE MINISTRU", ceea ce e complet gresit din start, in primul rand nu totii oamenii se nasc cu intelectul de a intelege fizica cuantica sau de a ocupa functii inalte in structurile de conducere a unui stat, clasa noastra politica este exceptia de la regula, dar asta e cu totul o alta discutie.

Chiar daca cu totii ne nastem cu idealuri inalte, nu inseamna ca suntem si in stare sa le punem in aplicare, nu toti oamenii trebuie sa faca un liceu, de aceea s-au inventat si scolile de arte si meserii, pentru ca fiecare suntem buni la ceva, este timpul sa terminam cu aceasta mentalitate paguboasa, nu e obligatoriu sa termini niste studii medii sau superioare, dar tocmai chestia asta a format un complex de inferioritate fata de societate, "daca nu termini un liceu sau nu iei bacul esti un paria".

Inteleg oamenii care sunt incapabili mintal sa rezolve o ecuatie dar niciodata nu ii voi ierta pe cei care nu fac un efort, macar pentru a dobandi un nivel minim de cultura generala, parca traim in niste basme horror sa aud in Romania anului 2012, cum intr-un liceu oarecare, nimeni nu a reusit sa treaca examenul, pare uluitor, dar daca vei analiza ceea ce am spus mai sus,vei crede ca este ceva normal.

Avem multi profesori foarte bine pregatiti, singura lor mare vina este ca in loc sa taie raul din radacina, lasa elevul cu nota de trecere ca sa poata intra in Bac si de acolo dezastru....marele Mihai Eminescu este deformat fara nici mila de analfabetii care nici macar nu stiau ca acesta scria poezii.
Nu mai suport cu prostii, vorba ui Mircea Badea, as fi avut mult mai multe de spus, dar il las pe acest " talentat" sa isi faca numarul.

Paine si circ

Nu am reusit niciodata sa urmaresc in detaliu informatiile venite din mediul politic, probabil ca tine de pasiunea fiecarui jurnalist, cand ma gandesc la clasa politica romaneasca, trebuie sa cumpar multe lamai ca sa nu mi se faca greata.
Nimic nu mai pare real, cred ca fost prima oara in viata, cand m-am dus hotarat la ora 20 sa vad ceva relaxant la televizor, dupa atatea ore de Wimbledon, mi se facuse brusc pofta sa privesc acel ecran ce rar isi deschide "portile" in fata mea, mare greseala am facut...am crezut ca e o gluma proasta, pe toate canalele romanesti, acelasi lucru: "Basescu, in curand suspendat" si in imagine un grup de "pasoptisti" galagiosi care pe o asemenea caldura mai aveau putin si jucau "Hora unirii".

Nu am inteles pe deplin nici acum aceasta bucurie feroce, nici pe departe nu sunt vreun simpatizant de al "marinarului" dar vorba cuiva foarte drag mie: "Pleaca ai nostri, vin ai vostri...noi ramanem tot ca prostii!" mi s-a parut principiul ce se pliaza perfect pe mentalitatea asta a romanilor, avem memorie scurta multi dintre noi, nu stiu de ce suntem la fel de naivi, desi de 23 de ani incoace, ne luam tot felul de tepe.

Fireste avem o istorie care ne spune ca romanul a putut sa duca multe umilinte in spate, suntem un popor "rezistent" dar si foarte entuziast, mai ales cand e vorba de schimbari, desi acestea au dus rareori la ceva bun, dar noi ramanem "consecventi" si ne bucuram, desi maine dimineata pentru multi dintre noi, soarele va rasari doar daca il platim...

Copilaria, singurul paradis pierdut!

Fiecare dintre noi are privilegiul sa isi traiasca propriul "paradis" temporar, acea stare in care timpul pare doar un supus si este doar la dispozitia noastra. Desigur, vorbeam despre copilarie, perioada aceea in care ne dorim sa tina o vesnicie, cum insusi natura are un sfarsit, nimeni nu scapa de trecerea ireversibila a timpului. Dar oare mai stim sa ne bucuram de copilarie?

Aici a fost dintotdeauna un "razboi rece" purtat intre generatii la randul, fiecare aducand argumente pro sau contra. Cu totii am avut bucuriile noastre unice cand am fost copii, pana la urma este normal, tine de unicitatea noastra ca persoane, sa vada lucrurile in forme diferite, tinand cont de personalitatea si educatia fiecaruia, dar oare e mai bine acum pentru un copil sa se bucure? cand totul este tehnologizat, cand totul tinde sa se transforme intr-un tot robotizat? sau era mai bine cand societatea parea mai romantica?

Greu de spus, omul intotdeauna va face comparatii, natura umana are obiceiul sa compare, poate asta este greseala, nu cred ca se poate gandi astfel: " Ca, pe vremea mea, copilaria era altceva", fiecare vom spune asta, penntru ca totul se schimba, natura se schimba, mentalitatile oamenilor se schimba si atunci cand un lucru devine trecut, nu mai poate fi valabil si pentru prezent, pentru oameni trecutul, aminteste ca ne apropiem de clipa cand vom merge in marele Necunoscut sau in Singuratatea absoluta, si asta ne induce o stare de anxietate.

Copii din ziua de azi fac aceeasi greseala pe care o facem cu totii, nu stiu sa pretuiasca clipele prezente, lipsirea oricarei responsabilitati si griji, dar regretul va face "curatenie" mai tarziu ca in vietile tuturor, ma bucur foarte mult sa mai ascult sub geam inca copilasi care se roaga de mama lor sa-i mai lase la joaca, sa-i vad cu o pasiune arzatoare cum isi desfasoara jocurile copilaresti, ori cartierul meu a ramas inca cu mentalitati de "old school" ori chiar lumea asta inca mai are in ADN acel romantism necesar fiintei umane. Nu stiu, o sa mai studiez aceasta problema, mi-ar place sa cred ca inca societatea in care traim nu a fost atinsa in totalitate de globalizare, desi privesc ciudat sa vad copii cu Iphone in mana si pe o parte prichindei ce se joaca "Tara, tara, vrem ostasi!"

O zi sacra !

De fiecare data cand ma duc la biblioteca, imi propun sa nu o mai i-au acasa cu mine la propriu, desi imi doresc sa caut cateva titluri, pana nu plec cu sacul plin de carti acasa nu ma las. Desi ajung cu 4-5 ore inainte de inchidere, tot am senzatia ca nu am timp sa imi caut ce vreau. De altfel ziua cand ajung la "Liviu Rebreanu" trebuie sa fie mereu una sacra, chibzuind timpul cu lingurita pentru alte activitati, doar sa ajung acolo si sa fiu in lumea mea, analizand  autorii, genurile literare dar mai ales actiunea si timpul in care se prezinta actiunea cartilor.

Nu am pretentia sa fiu un critic literar, dar am ajuns sa imi dau seama doar citind cateva fraze daca o carte, este valoroasa sau nu. Mare mi-a fost surpriza sa constat zilele astea ca au primit autori si titluri noi de carte, imi doream de mult sa il lecturez pe Aleksandr Soljienitin si celebrele sale romane in care descrie cu mare rafinament iadul lagarelor de concentrare staliniste, acolo unde insusi autorul a avut parte de o experienta nefericita.

"Arhipelagul Gulag", "Primul Cerc" sau "Pavilionul Cancerosilor sunt carti ce nu au voie sa lipseasca din biblioteca nici unui om ce adora lectura. Asa ca va urez  la cat mai multa racoare sa aveti parte, doar asa puteti savura in tihna aceste capodopere.