iunie 26, 2009

O intrebare ca un ordin



"Si in incheiere, va atrag atentia inca o data, tovarasi, sa nu va abateti de la strategia si politica partidului nostru. Sa reprezentati cu cinste Romania la aceasta sedinta a Consiliului Politic Consultativ al Tratatului de la Varsovia. Mult succes, dragi tovarasi!". Usa salii de sedinte din vila de la Neptun a lui Nicolae Ceausescu se deschise larg. Primul aparu insusi seful statului. Chiar daca isi intrerupsese vacanta pentru a da ultimele indicatii delegatiei care a doua zi trebuia sa plece in Polonia, Ceausescu afisa aceeasi tinuta ca in tablourile ce tronau deasupra fiecarei table din salile de clasa ale scolilor. Costum gri inchis, camasa alba scrobita, cravata rosie cu irizatii albe. Purtand o mapa sub brat, omuletul cu parul carunt se indrepta spre terasa, acolo unde consoarta lui de-o viata statea la taclale cu sotiile lui Emil Bobu, Gheorghe Oprea si Nicolae Constantin, toti trei membrii ai Comitetului Central. Cu paharul de apa minerala in fata, Elena Ceausescu rupse brusc discutia cu celelalte femei pentru a aborda "problemele partidului". "Gata, draga? Hai, fa-te lejer si vino si tu aici! Apropo, n-ai discutat cu Olteanu, poate vine si el cu sotia la mare dupa ce se intoarce din misiune. L-am pus ministru' apararii de putin timp si ar fi bine sa ne cunoastem mai indeaproape", spuse prima tovarasa a tarii. "N-am avut timp draga, de asa ceva. Dar stai ca n-o fi plecat chiar atat de repede. Ia chemati-l, ma, incoace!", porunci nea Nicu.
Constantin Olteanu fusese pus ministru al apararii in martie 1980 in locul lui Ion Coman, cel care "saltase" in functia de secretar CC al PCR cu probleme speciale. Era cunoscut ca un om ferm, militaros si cu mintea foarte ascutita. Gratie inteligentei si indemanarii de a undui printre obstacolele vremii, urcase de la prafuita Dambovita natala pana in guvern. Acuma se afla pentru prima oara la resedinta de la mare si, totodata, in fata primei misiuni mai importante. Sosise la Neptun impreuna cu Ilie Verdet, primul ministru, Virgil Cazacu, secretar CC al PCR, si Stefan Andrei, ministrul de externe, chiar in aceea dimineata. A doua zi, in aceeasi componenta, urmau sa plece la Varsovia, pentru a se intalni cu omologii din Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia, Ungaria si URSS si pentru a stabili strategia de anihilare a planurilor rivalilor din NATO. Abia astepta sa se reintoarca la Bucuresti, sa mai puna la punct cateva chestiuni la minister, sa mai schimbe doua vorbe cu nevasta, cand vocea aghiotantului ii stopa mersul grabit. "Tovarasul secretar general va cheama pe terasa!".
Pusi unul langa celalalt, Ceausescu si Olteanu pareau frati buni. Cam aceeasi inaltime, nu mai mult de 1,70, cam aceeasi alura si fizionomie, cu parul buclat si pieptanat pe spate. "Ia loc, tovarase Olteanu! Eu si tovarasa ne-am gandit sa te invitam, dupa ce-ti inchei misiunea, la cateva zile de odihna aici, cu noi. Mai stam si noi, mai discutam problemele partidului, jucam un sah. Chiar, te pricepi?". "Foarte putin si oricum, nu asa bine ca dumneavoastra". "Dar de unde stii tu cum joc eu?'' " Tovarasii Banc, Stefan Andrei, Pana si Dascalescu sustin ca sunteti un partener redutabil!"
####

Pe culoarul lung spre iesirea in imensa gradina cu pauni ce inconjoara vila, seful statului i-a mai atras o data atentia lui Olteanu asupra "importantei sedinte de la Varsovia", dupa care si-a luat ramas bun. Nu inainte de a-i mai arunca o intrebare. "Auzi, tovarase Olteanu, dar cu echipa aia de fotbal ce mai faceti. ca nu mai castigati nimic!?..."
"Echipa aia de fotbal" era Steaua si, conform organigramei, ea era sub directa conducere a Ministerului Apararii. Facea parte din cadrul Clubului Sportiv al Armatei, care, im fapt, era o unitate militara. Clubul se numea UM 2308, iar batalionul "fotbalistic", UM 2317. Firesc, ministrul avea in subordine CSA Steaua, iar din partea partidului coordonarea revenea Consiliului Politic Superior al Armatei, al carui sef era la acea data generalul Gomoiu. Dupa schema de functiuni, ministrul, adica generalul Olteanu, era superiorul lui Gomoiu. Cei doi dirijau in mod normal clubul, al carui comandant, colonelul Ion Aurel, avea in subordine toate cele 21 de sectii printre care si fotbalul, la vremea respectiva condus de colonelul Florescu. Sub aceasta palarie stufoasa isi desfasurau activitatea antrenorii si conducatorii "ros-albastrilor". De aceea Olteanu fusese intrebat de seful statului despre situatia echipei, iar in aceea clipa, intre tancuri, batalioane, strategii si planuri de pace, fotbalul devenise si el o miza. Hai ca asta fusese ultimul lucru la care se putea gandi noul ministru. Putea insa sa-l ignore?
Cand a iesit pe poarta de la Neptun, in capul lui Olteanu mecanismele incepusera sa actioneze in ritm mult mai accelerat. Daca indicatiile pretioase ale "tovarasului" in legatura cu o activitate sau alta erau lucruri obisnuite, vorbele aruncate in vant dadeau mari batai de cap. "Ce-o fi vrut sa spuna?" era intrebarea tuturor celor care primeau o astfel de provocare. Asa disparusera biserici, asa se dezgolisera balcoanele inchise de oameni pentru a se mai proteja de frigul iernii. Asa se construisera cupole la Casa Poporului si tot asa, dupa o simpla intrebare, se dadusera jos peste noapte. "Ce-o fi vrut sa spuna?"
Pe tot drumul spre casa, Olteanu a desfacut firul in patru. Stia ca fostul ministru, Ion Coman, era un om impatimit de sport, in general, si de fotbal in special. Stia ca era un stelist inrait. Aflase ca fusese ca un copil de trupa si ca se lipise de baietii de la fotbal ca marca de scrisoare. Mai intai de marea echipa a CCA. Mergea cu echipa si la meciuri, si in cantonamente. Pe atunci era doar locotenent si percuta imediat la solicitarile lui Toma, Voinescu sau Zavoda, care-i cereau sa se prezinte cu doua-trei sticle de Murfatlar, "dar d-alea cu corabioara, nu oricare", la masa lor de rummy. Intre timp urcase in grad si in functie, iar cand a ajuns ministru a luat hotararea sa cosntruiasca stadionul din Ghencea. Era in 1974, cand, cu 9 milioane de lei alocate de la buget si restul de 25 furnizate de armata, a finalizat cea mai moderna arena de fotbal din tara. Nu numai ca-i placea sportul, dar Coman si si pricepea. Faptul ca juca zilnic tenis de camp devenise un fapt de notorietate, care ajunsese si la urechile primei familii a tarii. Dar cum jocul cu racheta era socotit sport burghez, iar printre parteneri se aflau nu numai Ilie Nastase sau Ion Tiriac, ci si prietenii celor doi, Vilas, Ovici si Panatta, Coman avusese de suportat nu odata criticile proletare. Una peste alta, mostenirea "domniei lui Coman" era una importanta pentru noul ministru.
Pe de alta parte, Olteanu stia ca nea Nicu era stelist. Sau mai bine zis, simpatiza intr-un fel Steaua inca de pe vremea inceputurilor lui in armata, pentru ca se mai interesa si de Scornicesti, echipa satului lui natal, si de Universitatea Craiova, ca doar erau oltenasi de-ai lui. Dar la fel de bine stia ca daca pana in 1965 mai venea din cand in cand la stadion, dupa, n-a mai aparut niciodata. Nici macar la meciurile echipei nationale. Avea insa informatii ca mai urmarea uneori la televizor, in special partidele internationale. Din pricina rezultatelor proaste se mai enerva, le mai zicea apropiatilor ca "astia nu merita conditiile oferite de partid ca, uite, n-au facut totul sa castige si terfelesc numele tarii". Dar se limita la atat. De altfel, din acel moment, Ceausescu nu i-a mai zis ministrului mai nimic despre Steaua in nici una dintre intalniriloe lor. Olteanu insa a invatat multe din aceasta prima intalnire semioficiala cu seful statului. Cu alte cuvinte, a pastrat distanta. Iar pentru a se feri de alte vorbe spuse in vant care sa-i creeeze probleme suplimentare, nu si-a facut niciodata vacanta la vila lui Ceasusescu de la Neptun.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu