Dezamagit

Cand vad ca viata asta, trece pe langa mine mai ceva ca "sageata albastra" prin Gara de Nord imi vine sa imi i-au campii de suparare, de frustrare, de dezamagire si toate sentimentele astea care nu fac decat sa te distruga psihic. Da! Ma doare, ma doare sufletul, am o durere imensa in suflet, cand vad ca nu am cui spune o vorba buna, cand nu am de la cine primi un alint atunci cand te doare ceva, cand nu ai pe cine suna sa intrebi: "ce face iubita mea? Esti bine? Esti ok?", te doare cand te simti neputincios, atunci cand nu poti gasi vreun raspuns, de ce ti se intampla tie toate astea? care esti un model poate din punct de vedere moral, chiar m-am nascut un tip refuzat?, sau poate si la nastere era cat pe ce sa fiu refuzat, mai sti?!.
Nu vorbesc prostii, stiu cata suferinta am in inima, si stiu ca nimeni, nici un prieten de pe aceasta lumea nu ti-o poate lua, trebuie sa zambesti protocolar, sa faci pe altii sa zambeasca, dar sti ca oricat s-ar stradui cineva din anturajul tau, nu iti poate alunga singuratatea din inima. Vorbeste durerea din mine, nu mai vorbeste tipul vertical din mine, greselile gramaticale parca nu mai tin cont de mine, ma simt singur, intr-o lume in care, daca ai bani multi, daca esti un tip "cool", cu muschi, poti avea aproape orice femeie la picioare, de ce sa fie asa lumea cladita, chiar nici o fata nu mai tine cont si de calitatea morala a unui om, totul sa conteze la exterior? Se pare ca pentru multe persoane da, chiar daca nu o recunosc, stiu ca asa e. E un sentiment frustrant, sa te duci la o filmare, unde sunt in jur de 500 de persoane, printre care nu exagerez, aproape toti sa fie cu persoana iubita alaturi, sa-i vezi parca ca nu-i apasa nimic si ca sunt doar ei acolo in lumea lor, e frustrant sa vezi in metrou, fete frumoase care "flirteaza" cu "cocalari" frumosi, frumosi de ce? ca au un corp de invidiat, si te gandesti ca au cam tot ce isi doresc, iar tu alergi dupa o fericire efemera, care daca ea exista, stie sa se ascunda foarte bine de tine, sa fuga chiar. Sa traiesti mereu cu speranta, ca o sa fie bine, sa te uiti mereu, peste tot in speranta ca poate apare acea persoana care sa iti aduca soarele in suflet, fie si daca te pleci sa cumperi paine, te uiti, incerci sa observi o sclipire, o aureola, orice poate sa iti atraga atentia si sa iti hraneasca speranta de mai bine. Nu doresc nimanui niciodata, sa fie refuzat de destin, si sa traiasca doar cu speranta, si sa se simta frustrat ca nu stie de ce i se intampla toate acestea. Imi vine sa urlu de durere, sa plang, sa ma scufund in intuneric, sa uit de tot, nu inteleg de ce sunt refuzat si ocolit, oare ce pacate platesc? Sau ale cui?....