februarie 08, 2011

Blestemul Tiki-taka


Înregistrarea partidei FC Barcelona – Real Madrid din 29 noiembrie 2010 poate fi aşezată într-o sondă spaţială, aşa cum pe Voyager se află un disc cu fragmente sonore din Beethoven, Bach, Stravinsky, Mozart şi Chuck Berry. Într-un nou act de PR la nivel cosmic, le-am putea prezenta vecinilor cu adevărat galactici efectele unei stări de graţie pe care o părticică a omenirii a traversat-o, nicidecum o caracteristică a întregului.

În jocul Barcelonei nu e vorba de magie. Mingea este mereu vizibilă pe scenă, ca o mănuşă bătută în cuie de poarta adversarului. Mulţi îi zic circ şi nu greşesc decât prin aceea că-i dau cuvântului o conotaţie răutăcioasă. Circul taman asta înseamnă: o întreprindere riscantă, îmbrăcată în haine hazlii şi desfăşurată sub ochii tăi. E ca în filmele în care o bandă dă spargere într-o bancă: ştii planul, că vor săpa un tunel şi că hoţii vor dispărea cu banii prin canalizare, la fel cum ştii primele măsuri din Simfonia Destinului sau că Messi pătrunde mereu pe interior. Şi ce dacă? Aceste lucruri nu încetează nici să ne surprindă, nici să ne placă.

Identitate. Până la urmă, despre asta e vorba. Într-un prezent în care se caută ca toţi să fim la fel, ei sunt altfel. Asta înseamnă, de fapt, unicitatea: nu capacitatea avatarului tău de a vinde orice, de la şampon antimătreaţă până la ulei de maşină, ci ca tu să fii inimitabil. Din punct de vedere comercial, figurile lui Xavi şi Iniesta sunt mai potrivite pentru afişele cu “Wanted” decât pentru reclame. Ce să cumpere clientul? Cele 110 pase ale lui Xavi (vezi foto) din cele 87 minute în care a jucat, un fel de “Prinde-mă dacă poţi”? FC Barcelona e o echipă subversivă, care ronţăie circuitele şi nervii celuilalt, care ironizează, care dă senzaţia ucigaşă că nici măcar nu-şi propune să dea gol. Este, evident, o iluzie, muşcătura vine pînă la urmă, dar fotbalul premergător creează acea abundenţă liniştită, acea bucurie relaxată care nu mai seamănă cu o activitate având un scop, ci cu jocul.

Până şi ciuda copilărească a adversarilor devine cumva firească. Te uiţi la Sergio Ramos şi, cu toată brutalitatea reacţiilor sale, cumva îl înţelegi. Adică, el a făcut parte din angrenaj, a luat un titlu european şi unul mondial alături de adversari, totuşi constată că a fost doar un şurubel. Barcelona – cu fotbalul ei care nu doar că te înfrânge, dar te şi anulează – te poate duce la nebunie.

Există însă indivizi aflaţi într-un pericol mai mare decât adversarii lui Messi&Co. Sunt cei care vor încerca să joace Tiki-taka: ei se vor face singuri şi cu desăvârşire de râs. Barcelona nu a lansat o modă, ci un blestem, acela de a te face să crezi că poţi şi tu.



2 comentarii:

  1. Cuvintele tale sunt de prisos. Mulţumesc pentru acest articol excepţional. Mi-a făcut mare plăcere să-l citesc. Salutări din partea unui fan FC Barcelona.

    RăspundețiȘtergere
  2. si eu iti multumesc, asemenea oameni iti fac ziua mai fericita!

    RăspundețiȘtergere